Olimpiu Nușfelean nu evită, și bine face, a-și da
în vileag un suflet rural. Plin de trăirile unui
trecut-prezent, timp care nu se sleiește, pentru
care tradiția e un cadru absolut, o garanție a
autenticității personale întrucît se prezintă
egală cu autenticitatea colectivă. Un soi de
pietate a tradiției devenită reflex, cu toate că în religia ca atare face
un pas înapoi (eretic?) spre increat: „De-ți stă în putință ascunde-te/
în increat/ – nici nu mai șopti tot ce-ți trece prin cap – și așteaptă
acolo –/ fără chip/ A Doua Venire!“ (Ceea ce El nu vrea să revadă). Pe
o atare scară vastă poetul calcă pe diverse trepte. Copilăria e una
dintre ele, adnotată cu prospețime, descoperind o naivitate cutezătoare
încă, între angelismul inițial și zgomotul tehnic al epocii noastre:
„Ce bine ar fi să-mi întîlnesc/ într-o dimineață/ copilăria/ la colțul
străzii!…// Nimic altceva decît ea singură,/ în vacarmul zilei,/ derutată
și încrezătoare.// Trecută imprevizibil/ prin fața mașinii lansate-n
viteză/ și salvată în ultimul moment/ de îngerul țîșnit de pe umărul
meu“ (Ce bine ar fi!…). Nu mai puțin nostalgia paradiziacă de care
ființa se sfiește („Dumnezeu ar vrea să mă alcătuiască din nou./
Frămîntat din lutul/ pe care l-am ignorat toată viața. Dimineață, la
cafea,/ îmi mai oferă o șansă/ pe care eu o confund c-o ispită“), replicînd
în limbaj mundan prin mijlocirea unei bravade compensatoare: „Eu,
însă, mă prind/ de ușile timpului/ să mă treacă în mod sigur/ în alt anotimp,/
unde să nu mai am simțire/ pentru tot ce mă doare.// Plata mea ar fi/ o simplă
poezie/ în care s-ar adăposti o pasăre/ zădărnicită de frig“ (O pasăre zădărnicită
de frig). De altminteri întreaga producție a lui Olimpiu Nușfelean înfățișează
o oscilație între aspirația întoarcerii spre obîrșiile transcendente și înscrierea
în actualitatea conceptualizată, speculativă. O soluție nu se întrevede. Astfel
că făpturii damnate nu-i rămîne decît șansa imaginarului. Fără a avea nici
o certitudine, sub pavăza unei materii multispititoare, echivalînd cu o
captivitate sine die: „Viața-i desprindere.// Sigiliul prim e pierdut!// Ești ceea
ce El/ nu vrea să revadă!// Undeva e un tipar inconfundabil/ ce te așteaptă,
dar unde?“ (Ceeace El nu vrea să revadă. Scrisul se problematizează. O
nervozitate surdă îl străbate, reflectînd ancestrala credință ajunsă în impas
între impulsul continuității și senzația zădărniciei, cum o răsfrîngere a
îndoielii către însuși centrul originar al acesteia. O seamă de întrebări
sfidător pragmatice: „Pe ce ai vrea tu, cititorule,/ să-mi scriu poeziile?//
Pe o foaie smulsă/ din registrul de cîrciumă al bunicului,/ cu foșnetul ei de
colb spulberat de curentul de aer/ venit din geamul deschis/ de-o mișcare a
norilor?/ Pe agenda zilei cu care mi-am început noul an? (…) Pentru cine
reînvăț pierderea?// La ce bun/ să renasc/ pentru chinul unui al doilea sfîrșit/
înainte de A Doua Venire??“. Rana însăși e atinsă cu degetul: „Mi-am pus
viața în filele spre care moartea/ își trimite carii înfometați“ (Al doilea sfîrșit).
Fundalul unui atare proces îl constituie o psihologie transilvană arhaică,
prudentă și conservatoare, dorind a rămîne ea însăși, pe care lumea de azi
o alarmează. Chiar încercînd a se integra într-însa, poetul pare a nu-și găsi
resursele necesare. Predestinat a rămîne un outsider al ambelor lumi. De aici
ironia cu care-și înscenează adesea confesiunea: „Ce tristețe-i la marginea
lumii!/ Dacă privești dincolo de cunoaștere,/ te ia amețeala/ și nu mai înțelegi
nimic.// Pipăi neantul/ cu un avion de agrement –/ eu și pilotul./ El e îndrăznețul
și sfătuitorul – înaintez cît îngăduie el – un zeu cu acte păgîne./ Îndemînarea
lui oprește căderea în gol“ (Poemul de la marginea lumii). Deopotrivă temător
de asumarea unui destin incert ca și de dogmă, rămîne în seama monologului
interogativ: „Cum poate-un poet să ceară-ndurare?// Și cui?// Viața lui e
neștiută,/ chiar lui.// Împărțirea zilei cu ceilalți – istov sau iubire?// De ce să
îmbraci un cuvînt/ în simțire?// pe-o cruce de trandafiri singur încătușat –
/ofrandă îi zici sau păcat?“ (Împărțirea zilelor). Nu întîmplător o temă predilectă
devine cea a morții: „Mi-am dat seama că sunt scriitor în momentul cînd
conștientizarea scrisului meu s-a întîlnit cu conștientizarea morții“, declară
cu franchețe Olimpiu Nușfelean. Tactica e una preventivă între fireasca
emoție și dubiul disimulat de ludic, o tentativă în fapt de înduplecare a
„doamnei cu coasa“. Totul pare cert, nimic nu e cert: „Te-apropii de ea
trebăluind fără grabă/ prin tratate savante sau prin predici/ spuse de popi
mulțumiți cu pîinea de azi.// Dar, altfel, nu se arată deloc.// De insiști, curios
peste poate, să-i vezi chipul,/ îți pune pe neașteptate în față/ o oglindă de
nimeni știută,/ în care, brusc, te vezi tot,/ preț de-o clipită,/ cum – fii sigur
– n-o să te mai vezi niciodată!“ (Chipul surpriză). Uneori teama de sfîrșitul
obștesc e transcrisă patetic, în imagini sentimentale: „Fluviul, crescînd,/ ca
într-un film inocent, văzut în copilărie,/ îmbracă metafore înfricoșate,/ se
face deodată fluviul vieții/ și încearcă să mă fure de pe picioare“ (Vedere cu
pelicani). Alteori răbufnește spiritul țărănesc bizuit pe concesii, tranzacțional.
Relativizată, amînată, moartea apare drept un subiect între altele. Trasă în
mediul cotidian ca într-un soi de ficțiune realistă: „Desigur, o să-mi vindeți
repede casa./ Cu manuscrisele mele/ o să ștergeți obrajii ferestrelor/ în care
descifrați pulsația zărilor.// O să-mi acoperiți mormîntul nepăsători/ cu cîțiva
bulgări de pămînt/ despre care veți zice în sinea voastră/ că niciodată n-o
să-i mai pot cîntări“. Invocată paradoxal, simultan cu contrariul său: „De ce
n-aș putea fi/ un muritor care nu moare,/ o șansă pe care n-o vrea nimeni?“
(Nori în plasele vîntului). Spre a urma mărturia apoftegmatică finală, cum o
închidere de aripi: „Și-i atît de trist să nu poți vedea/ mai mult decît îți arată
imaginația“ (Poemul de la marginea lumii). Ovidiu Nușfelean: un tradiționalist
în calitate de onorabil oaspete al postmodernismului.