Pactul cu diavolul

Până când nu au venit comuniștii la putere, marele iubitor de șah Mihail Sadoveanu nu s-a arătat a fi deloc interesat de oportuniste rocade ideologice. Timp de patru decenii, nebăgând în seamă pe cei care o făceau pe nebunii pe eșichierul politic, strategul jucător rămăsese sub semnul remizei în turnul său de fildeș, fiind nepăsător la succesiunea dictaturilor din țară și la orientările prozei noastre. În fața vremurilor potrivnice, care au trecut pe lângă el precum negurile peste un vârf de munte, „Ceahlăul literaturii române“ a rămas neclintit, într-o țară de dincolo de negură numai a lui. Cu toate acestea, deși opera sa nu are cum să nu fie deslușită cu claritate din ceața necruțătoare a istoriei literaturii, ea ar avea de suferit un minus, dacă nu ne-am aminti de rătăcirile creatorului în zona hașurată a realismului socialist. Consider că, „pe drumul spinos al înțelegerii“ (cuvinte de sfârșit al romanului Mitrea Cocor), este oportun să ne reamintim, măcar din când în când, că, deși pe bună dreptate, unele scrieri ale marilor noștri creatori au fost date uitării.

În cazul romanului Mitrea Cocor, totul a început de la solicitarea adresată maestrului de a scrie o nuvelă pentru colecția de carte „Albina“, destinată țăranilor, care asigura scoaterea unui tiraj de o sută de mii de exemplare. Era o tentație căreia arghirofilul autor nu putea să-i reziste, iar amplificarea scrierii la dimensiunile unui roman a sfârșit prin a deveni un adevărat îndreptar în domeniul prozei pentru ceea ce se dorea a fi baza ideologică a ivirii zorilor noi ai erei comuniste. Faptul de a fi tăiat cu foarfecele cenzurii republicane panglica de la inaugurarea realismului socialist prin apariția romanului Mitrea Cocor mi se pare la fel de grav ca faptul că, în calitate de vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, cel care scrisese Județ al sărmanilor a aprobat condamnările unor țărani potrivnici colectivizării. Oricum, acele sentințe tot ar fi fost semnate de vreun procuror ideologic de meserie, care altceva mai bun nu era în stare să facă. Însă efectul propagandistic realizat prin deturnarea și siluirea judecății estetice este la fel de periculos ca efectul puterii legislative în stat, unde „instituțiile trec ca anotimpurile“, după cum însuși Sadoveanu recunoaștea în conferința Lumina vine de la Răsărit. Deși se spune că este greu să se păzească o turmă de iepuri, regimul comunist a ținut prinși în laț mai mulți iepuri deodată prin publicarea acestui roman devenit canonic în perioada dejistă: și pe debutanții aspiranți la afirmare, și pe scriitorii care voiau să fie reabilitați.

Semnând romanul Mitrea Cocor, demofilul scriitor a realizat performanța – rizibilă, dacă nu ar fi neliniștitoare – ca protagonistul să-i fie propus, în cadrul unei întruniri electorale, drept membru al Marii Adunări Naționale. Într-o astfel de situație politică, Sadoveanu ar fi fost pus în fața unei serioase dileme cauzate de conflictul de interese ivit între autor și personajul său. Aprobând intrarea în marea adunătură națională a lui Mitrea Cocor (eventual a actorului Septimiu Sever, care a jucat rolul principal în transpunerea cinematografică), vicepreședintele ar fi trebuit să-și dea demisia din înalta funcție în stat. Dar totuși cred că Sadoveanu ar fi rămas pe scaunul de la prezidiu, pentru că, oricum, nu ar fi agreat să fie coleg de bancă parlamentară cu o fantoșă căreia oricând ar fi fost în stare să-i spună sever, cu o vorbă de-a lui, „Lipsești de aici!“.

În legătură cu paternitatea personajului, până acum s-au emis ipoteze plauzibile, din cauză că marele creator avea obiceiul să arunce scrisorile, ciornele și notele, pentru a nu le fi bătaie de cap mai târziu curioșilor. A circulat zvonul că romanul a fost scris de altcineva decât acela al cărui nume stă pus pe copertă sau că a fost preluat și îndoctrinat ideologic – cu acordul tacit al lui Sadoveanu – în cabinetele de la secția de propagandă a partidului. Însă, indiferent că Mitrea Cocor i-ar fi fost lui Sadoveanu copil vitreg sau înfiat, regretabil rămâne faptul că scriitorul l-a acceptat ca fiind al său, cauționând ideologia comunismului prin luarea sub tutela sa. De aceea nu este acoperită decât în parte autoaprecierea că „Așeia i-o carte slabî“, deoarece s-a omis mult mai gravul impact propagandistic. Revizuirea morală (care nu trebuie confundată cu contestația) trebuie făcută operelor, nu autorilor lor, ceea ce înseamnă punerea în discuție a moralității intrinseci a artei. Or, moralitatea romanului Mitrea Cocor rămâne dubioasă, pentru că scrierea nu este reușită din punct de vedere estetic (lipsă a dezbaterii de idei, personaje inautentice, dialog schematic, simplitate a replicilor, fraze lozincarde). Plecându-se de la falsificarea datelor realității, nici portretul conturat protagonistului nu este veridic.

La Școala de Literatură „Mihai Eminescu“, Sadoveanu le-a spus odată cu pertinență elevilor săi, în privința măiestriei artistice, că din acea instituție/fabrică vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat. Din păcate, prin puterea exemplului personal negativ, din scrierile sale postbelice au ieșit tot atâtea lucruri rele câte au intrat. În afară de Mitrea Cocor, din călimara sa pandorică au mai apărut exercițiile pregătitoare adunate în broșura Lumina vine de la Răsărit, jurnalul de călătorie în U.R.S.S., Caleidoscop, Păuna Mică, Nada florilor (varianta reformată ideologic a scrierii Împărăția apelor), Clonț de fier (oare la el să se fi gândit și Labiș pe patul de moarte, atunci când a scris Pasărea cu clonț de rubin?), manuscrisul romanului neterminat, publicat postum, Cântecul Mioarei și Aventură în Lunca Dunării.

Excepția care a întărit jalnica regulă a perioadei „obsedatului deceniu“ a constituit-o doar reușitul roman Nicoară Potcoavă. Numai că, din păcate, asemenea zoritului filosovietic Mitrea Cocor – care venise din prizonieratul răsăritean iluminat de zorii roșietici – și protagonistul romanului scris întru proslăvirea panslavismului pravoslavnic trecuse Pragurile Niprului în postura de filorus. Prin conturarea acestui personaj istoric medieval, scriitorul a răspuns îndemnurilor propagandistice la marile prefaceri, prefăcând tendențios, după jumătate de veac, romanul Șoimii.

Timpurile nouă“ impuneau strângerea legăturilor dintre poporul român și popoarele Uniunii Sovietice, iar Sadoveanu le venise în întâmpinare, prin conferința de la sediul ARLUS, încă din martie 1945. Unii critici au invocat diferitele strategii subversive ale acelui discurs, începând chiar cu titlul, care este și o deviză masonică. Însă mai important decât orice mesaj ocult sau esoteric rămâne ceea ce s-a înțeles atunci sub aspect ideologic, atât din partea Puterii, cât și din partea celor aflați la cheremul îndoctrinării. În acei ani ai comunismului timpuriu, complicitatea dintre autor și receptor, transmisă prin intermediul discursului esopic, nu putea să aibă rolul subversiv pe care îl va juca peste două decenii.

În urmă cu 60 de ani, înainte de moartea lui Sadoveanu, romanul Mitrea Cocor ajunsese la cea de-a IX-a ediție (90145 exemplare!), ceea ce înseamnă că se bucurase (și romanul, și autorul) de câte o reeditare pe an. De atunci, cartea nu numai că nu va fi reeditată, ci se va găsi tot mai greu, în puține exemplare, chiar și în biblioteci, deoarece fusese dată treptat la topit. „Habent sua fata libelli“ – mai ales în situațiile de cotituri istorice, așa cum a fost aceea a începutului de desovietizare a țării. Ulteriorul dezinteres al cititorilor față de acest roman s-a conjugat cu o posibilă intenție nemărturisită a istoricilor literari (de înțeles, în fond) de a nu se mai aduce în discuție acest episod trist, nu numai pentru destinul unui mare prozator, ci și pentru literatura română postbelică, prin care se oferea un model de legitimare a regimului comunist.

Dacă ar fi trăit până la începutul anilor 90, Sadoveanu ar fi trebuit să suporte pe viu încercările acelei perioade de revizuiri necesare. În această situație ipotetică, stau și mă întreb dacă ar fi fost cu putință apariția a două cărți de interviuri în care el să se disculpe, așa cum a procedat omologul său întru oportunism literar Petru Dumitriu. Autorul Cronicii de familie mărturisea că îi venea să-și taie mâna cu care a scris Drum fără pulbere (mă îndoiesc de sinceritatea celor spuse, pentru că i-ar fi fost la în-de-mână să o facă oricând, înainte de a o mărturisi). Tăcut cum îl știm pe autorul Dureri-lor înăbușite, nu ne-am fi așteptat din partea sa la asemenea disculpări față de compromisurile estetice și ideologice.

Ajunși aici, putem conchide prin „Finit corona opus“? Categoric nu. Odată sfârșită aventura pe drumul cu pulbere din Lunca Dunării, pot spune, ca în cântecul dobrogean, că triști și negri rămân norii, toamna, când pleacă cocorii. Din fericire, au rămas, „pe drumul spinos al înțelegerii“ postume, amploarea și profunzimea unei opere distincte, precum și umanismul ivit din felul în care marele scriitor a reflectat asupra condiției individuale și colective confruntate cu Vremea până la sfârșitul celei de a doua conflagrații mondiale.

Demisia morală a lui Sadoveanu stă drept mărturie emblematică, în perioada maximalistă a stalinismului românesc, despre compromiterea vocației creatoare prin semnarea pactului cu diavolii. Romanul Mitrea Cocor nu este un exemplu ilustrativ de opresiune a contextului asupra textului, deoarece nimeni nu i-a impus marelui creator să scrie sau să semneze așa ceva. Sadoveanu avea deja o operă impresionantă și ajunsese la respectabila vârstă de 60 de ani. Dacă el nu ar mai fi scris nimic după 1944, nu numai că nu ar fi fost nicio pagubă, ci s-ar fi adus un mare câștig moral breslei scriitoricești. Este adevărat că nu ar mai fi apărut romanul Nicoară Potcoavă, dar nu ar fi văzut lumina tiparului nici nocivele producții ideologice. Nu vreau să spun că un roman rușinos ar compromite zece capodopere și nici că zece capodopere nu ar putea șterge amintirea unui roman rușinos. Oricâte reevaluări și echivalări moralicești i-am face după penibila degringoladă axiologică postbelică, Mihail Sadoveanu rămâne, în opinia mea, cel mai mare prozator român din secolul al XX-lea.