Fructele iubirii

Există o tradiție a prozatorilor ardeleni care privilegiază spațiul, nu atât geografic, ci mai ales cultural, care este satul transilvan. Declanșată de mișcarea iluministă a Școlii Ardelene, atingând punctul său cel mai înalt prin Liviu Rebreanu, această tradiție a desenat pe cerul literar românesc o constelație dintre cele mai frumoase, iar dintre stelele sale, cu diferite grade de strălucire, amintim doar câteva: Ion Agârbiceanu, Ioan Slavici, Dan Pavel, Florina Ilis, Marta Petreu, dar și Icu Crăciun, Alexandru Jurcan sau Cornel Nistea, precum și prozatori care bat la poarta afirmării. Este un „fenomen“ pe care l-am observat de-a lungul timpului și care se constituie într-un proiect asupra căruia sperăm că vom avea și timpul necesar unei analize de anvergură și profunzime la un moment dat. Trebuie remarcat și faptul că, înscrise în această prestigioasă tradiție, operele contemporane nu sunt retrograde, ci, folosindu-se de evoluția literaturii, a romanului, de tot ce a adus nou (și bun) schimbarea socială, distanța în timp care permite perspectiva și privirea lucidă, operele acestea sunt actuale dint toate punctele de vedere.

Cea mai recentă carte a prozatorului Cornel Nistea se înscrie fericit în această genealogie spiritual-intelectuală. Vedenia este un micro-roman alcătuit din patrusprezece capitole care pot fi citite fiecare de sine stătător dar care se leagă foarte bine și „curg“ armonios împreună. Acest joc auctorial permite secvențialitatea și fluența deopotrivă conferind un ritm aparte lecturii. Multiplele centre de interes, reliefate într-o sensibilă alternanță, în fiecare capitol, coagulează o temă centrală, centru de greutate și de tensiune al romanului. Iubirea este această temă centrală dezvoltată gradual, de-a lungul capitolelor-povestiri.

Cu ecouri din Ciuleandra, Pădureanca și chiar din Glasul pământului și Glasul iubirii, Vedenia lui Cornel Nistea este romanul în care prozatorul își găsește vocea proprie și reușește, într-un spațiu restrâns, tapiseria unei desfășurări incredibile de energii, de adâncimi psihologice, de volute de destin, în mediul consacrat al acestui tip de roman, satul transilvan. Este reușită și crearea unei atmosfere atemporale, sugestiile istorice punctuale puține fixând acțiunea într-un loc și timp la care cititorul se poate raporta destul de ușor.

Remarcăm unele inadvertențe de limbaj, punctuale și ușor de reparat la o viitoare reeditare: e vorba de regionalisme nespecifice satului transilvan, iar onomastica personajelor ar fi meritat o atenție mai severă. Coerent și convingător conturate, fie ele principale sau secundare, personajele captează atenția din primele rânduri .

Pe fundalul unor tablouri cu peisaje ce amintesc de poezia lui Ion Horea are loc o fascinantă poveste de iubire. Declanșarea acesteia are loc, la fel ca în Grădina Edenului, din pricina unui măr. Cornel Nistea surprinde admirabil parcurgerea etapelor îndrăgostirii. De la prima bătaie speriată de inimă până la fiorul erotic și pasiunea mistuitoare, aceste trepte ale iubirii ilicite sunt remarcabil realizate.

Vedenia este atât a iubitei, cât și a iubirii care apare ca o străfulgerare pe cerul încărcat al lui Haralamb, țăranul gospodar forțat să iasă din ordinea lumii așezate și să pășească în haosul sentimentelor: „Își aminti că ea umbla desculță și încercă să-i caute urmele în țărâna încă fierbinte de pe cărăruie. Spre răzor i se păru că i-a găsit urmele, se aplecă și vru să le mângâie, dar o sfială neînțeleasă îl opri.“

Punctele de suspans, întorsăturile de situație, de destin, dau forță și tensiune intrigii altfel consacrate în romanele de acest tip. Finalul deschis este un pariu câștigat de Cornel Nistea care a mizat în acest microroman pe aparența de „tradițional“, prin temă, nu și prin mijloacele de realizare.

Vedenia este o lectură reconfortantă, un roman de dragoste care captează, totodată, o lume care nu mai există decât în amintiri, iar aceste amintiri, prețioase, valorificate și potențate prin literatură, redau sensuri, astăzi pierdute, fructelor iubirii.