Et in Cașvana ego

În centrul Cașvanei (un sat mare din nordul Moldovei, de unde era originar Luca Pițu și unde am lucrat și eu șase luni ca profesor stagiar, situație în care se afla și Domnița), era în 1970 un noroi arhaic, frământat necontenit, cu un clefăit specific, de picioare, copite și roți de căruță. În locul acela mi-am pierdut un pantof, pentru totdeauna. Noroiul mi l-a smuls autoritar din picior și l-a dus în adâncurile lui. În zadar l-am căutat apoi, minute în șir, ajutat de un băț.

(Poate va fi găsit cândva, în alt secol, de un arheolog.)

*

Tot la Cașvana, la sfârșitul singurei toamne petrecute acolo, am înfiat un pui de stârc, incapabil la vârsta lui să zboare spre „țările calde“ și răzlețit de stol. Îl țineam într-un hol și îi dădeam să mănânce bucăți de mămăligă. Într-o zi când l-am luat în brațe, afectuos, m-a lovit decis, cu ciocul lui lung și subțire, drept în ochi. Multă vreme după aceea am avut o înfățișare care atrăgea atenția: albul ochiului era însângerat și fioros. (Nu cred că a fost vorba de nerecunoștință din partea stârcului, ci de asemănarea dintre luciul ochiului și sclipirea unui pește în apă.)

*

În sfârșit, la Cașvana, am cunoscut pe parcursul a doar câteva luni mărirea și decăderea. Publicam pe atunci câte un articol pe săptămână în Luceafărul lui Ștefan Bănulescu (despre cărți pe care mi le trimitea prin poștă cu inepuizabilă amabilitate Nicolae Manolescu) și arătasem în repetate rânduri celor din sat revista, ca să mă trateze cu mai mult respect. Efectul fusese cel scontat. Primarul (la care locuiam în gazdă) mă saluta de fiecare dată primul, directorul școlii mă invita la câte o cafea, iar responsabilul bufetului din sat îmi aducea acasă, zilnic, câte două sticle de bere „Solca“, pe gratis.

Într-o bună zi, acesta din urmă, intrându-mi în casă, a văzut cutia neagră, ca de acordeon, a mașinii mele de scris și m-a întrebat ce am acolo. I-am răspuns fără să stau pe gânduri:

O mașină de scris.

Spre surprinderea mea, însă, acest răspuns banal l-a tulburat profund:

O mașină de scris?! Uite, dom’le! Și eu credeam că scrieți chiar dumneavoastră la ziar… Vasăzică, nu scrieți dumneavoastră… Aveți o mașină…

Din ziua aceea, s-a răspândit în sat ideea că sunt un impostor și mi-am pierdut aproape complet prestigiul. Primarul nu m-a mai salutat niciodată primul și abia catadicsea să-mi răspundă când îl salutam eu, directorul școlii a început să-l invite pe un alt profesor la cafea, iar responsabilul bufetului, nu numai că nu-mi mai aducea bere acasă, dar când mă duceam să cumpăr eu de la bufet îmi spunea că nu vinde băuturi alcoolice înainte de ora zece.

*

Din Cașvana am plecat intempestiv în martie 1971, și eu, și Domnița, când Nicolae Manolescu mi-a găsit un post de redactor la revista Tomis din Constanța. Cu puțină vreme înainte, secretarul de partid al comunei îmi ceruse să pun în scenă cu elevii o piesă de teatru dedicată celei de-a cincizecea aniversări a Partidului Comunist Român. „Vă rog să veniți cu ceva nou – a adăugat el, e la modă acum un dramaturg, Eugen Ionescu, luați o piesă de-a lui!“ I-am explicat că în dramaturgia lui Eugen Ionescu nu există așa ceva, dar el m-a contrazis energic: „Ba da, imposibil să nu fie, căutați ceva, cu ilegaliști! Nu fiți comod! Faceți și dv. un efort, vreau să ieșim bine!“

*

Din Cașvana la Suceava nu exista nici autobuz, nici tren, așa că l-am rugat pe un sătean să ne ducă el cu sania cu cai. A venit să ne ia în zori, punctual ca orice bucovinean. Ninsese toată noaptea și drumurile erau acoperite de zăpadă. Cădeau în continuare fulgi mari, care ni se agățau de căciuli și de sprâncene. Mi-am suit calabalâcul în sania încăpătoare și trainică, făcută cu barda din lemn de fag, și, deasupra, am așezat-o pe Domnița, ca pe un bagaj de lux.

Plecam spre o viață nouă, despre care nu știam nimic, dar spre care mă avântam plin de speranță. Înainte de a ajunge însă la viața nouă, am ajuns la gara Suceava Nord, unde era atât de mare aglomerație, încât cu foarte mare greutate, ajutați de binevoitori, am reușit să ne suim în tren, după ce am pierdut o valiză în învălmășeală și mi-am rupt nasturii de la palton.

*

La aproape cincizeci de ani de la această călătorie, care pentru mine a devenit într-un fel legendară, am ajuns din nou la Cașvana, întâmplător (treceam cu mașina prin apropiere și pur și simplu m-am rătăcit).

M-a emoționat revederea satului, în care locuisem șase luni în tinerețe. M-am dat jos din mașină și m-am plimbat puțin, singur și trist, pe ulițe. Nu m-a recunoscut nimeni. Ajuns în dreptul școlii, m-am adresat unor tinere profesoare care tocmai părăseau clădirea: „Am lucrat și eu cândva, cu mulți ani în urmă, în școala asta…“ „Se poate“, mi-a răspuns una dintre ele.