Procesul comunismului în post-istorie

Refrenul care străbate noul roman al lui Matei Vișniec poate fi redus la următoarea scenă: o maimuță (istoria) aruncă de pe soclul pe care se găsește (timpul) cu tot ce are la-ndemână (războaie, ideologii etc.). Din haosul rezultat, istoricii se străduiesc să refacă ordinea prin rațiune. Senzațiile de hazard și batjocură ale istoriei inflamează destinele de-o parte și din alta a Europei, printr-un labirint aparent. Căci totul se unifică în masivul Un secol de ceață, prin scurtcircuitări biografice în cascadă. Mai mult decât în oricare ficțiune a sa, Vișniec îmi pare aici devotat ideii lui Borges, care invita să ne imaginăm un labirint, iar datoria trebuia însoțită de firul călăuzitor. Între haotizarea lumii și triumful răului nu există frontiere clare. Asta înseamnă că, în lipsa îngerilor – spune un personaj – trebuie să alegem răul cel mai mic, dar spre care suntem ghidați tot de un diavol…

Opțiunea lui Vișniec pentru ficționalizarea teoriilor de mai sus înseamnă radiografierea unei istorii de 107 ani: de la întâlnirea stranie, dar posibilă, dintre refugiatul Stalin și un tânăr ce visează să trăiască din pictură – Hitler, la Viena, când teoriile prind viață în cafenelele pline de revoluționari. Arcul de timp se oprește în actualitatea pandemică, înlocuită de o ceață definitivă. Ce legătură este între 1913 și 2020? Două puncte zero ale Istoriei, fără nicio noimă pentru deposedații de interogație tragică. Tocmai pentru a justifica resorturile invizibile ale istoriei, prima parte a romanului marchează două topos-uri invadate de răul veacului: R. (fără îndoială, Rădăuți) și satul Zariștea. Ficțiunea istoriografică din roman acoperă trei generații, prin care Autorul își suprapune biografia cu cea a personajului Mathieu/Matei Vișniec. Din microgalaxia etnică a orașului bucovinean se remarcă Arcadie Sclipa, șeful gării, cel care intuiește mersul războiului și comandă straniului pictor Iluțiu Zakarian, fost comunist ilegalist cu trecut francez, portretul lui Stalin. Cu chipul învingătorului agățat deasupra gării, Sclipa se iluzionează că, stând de vorbă cu dictatorul, istoria îl ocolește. Din toate formele de supraviețuire crește suprarealismul absurdist. De aceea, împreună cu prietenii săi din copilărie, austriacul Hubert Mirwald, medic psihiatru, și medicul evreu Adam Yoel, ei nu renunță la jocul micului hazard, al tablelor, în iureșul istoriei mari. Dincolo de oraș, satul Zariștea e scena tragică a colectivizării, din care nu lipsesc victimele, torționarii noi, deportările, dar și destinele providențiale. În cea de-a doua parte a romanului, Franța refugiatului Mathieu (fiul Minodorei din Zariștea) aparține intelectualilor treziți prea târziu din utopia comunistă. Cu pasiunea distanței de evenimentul tragic, Nathalie și Georges se încred în fanatismul lor comod, ce se redirecționează spre cauze militante (Nathalie se implică în orice rezistență, ecologică, politică sau de gen) ori experimentale (Georges ajunge pacientul unui fantast centru de cercetare a cuvintelor „letale”). Lupta de idei se răsfrânge, așadar, în logica psihiatrică. Prin care se explică de ce comunismul n-a fost condamnat până astăzi, asemeni nazismului. Teoria medicului Mirwald spune că omul nu poate accepta două evenimente sau fenomene ce se petrec în același timp, pentru că instinctul de supraviețuire ierarhizează răul.

N-am greși afirmând că Un secol de ceață este o alegorie dialectică despre justificarea discursului intelectualilor europeni față cu incriminarea comunismului. Pe fundațiile unei biografii-pretext, în această agora a istoriei veacului, romanul alunecă înăuntrul structurii sale labirintice: discursul absoarbe autoficțiunea și romanele epistolar, de idei și documentar, istoric și jurnalistic. Din puzzle-ul romanului-„imperfect“, cum intenționat îl definește Autorul, rezultă un metaroman distopic sabotat de propria poetică. Ștafeta instanțelor textului devine ea însăși hazard: protagoniștii citesc live romanul-care-se-scrie și își asumă statutul de co-autori și personaje. Nu oricum, ci deodată cu limpezirea rațională a istoriei și cu încețoșarea magică a lumii: Profetul, noul Zarathustra, e Omul-ceață, cel care, prin singurul său ucenic, Georgică Zub – omul străzilor pariziene –, anunță, prin artă, ca în toate curentele notabile, sfârșitul istoriei. Progresia contrapunctică a limpezirii-încețoșării are poezia ei apocaliptică. La fel cum revelațiile că orice utopie care nu te pune în pericol e falsă și că marxismul a fost aplicat dadaist se dizolvă tot în alt poem suprarealist.

Ca cele din urmă romane, și acesta e o sumă a întregii opere – una mereu nuanțată și adăugită, ce poate fi citită drept autentică istorie alternativă.

O spectacologie autobiografică este Un secol de ceață, parabola exasperării continue, în care Vișniec exorcizează tarele veacului prin infernul istoriei trăite cu senzația că genealogia devine una a întregii umanități. Autobiografie dantescă și proces al comunismului dincolo de istorie și contrafactual.