Ada Milea este acel artist profesionist care și-a cultivat libertatea coerent și sistematic. Lumile sale sonore au ieșit din cuvinte și universuri magice ale unor poeți geniali ca Gellu Naum și Ion Mureșan. Din căutări și înțelesuri prin aburii erotico-filosofici ai unicului cerșetor de cafea, Emil Brumaru. Ada Milea face poeme muzicale ludice, pamflete, satire, vodeviluri, opere rock. Face ce vrea ea. Uneori, unele dintre ele ajung adevărate manifeste. Născocește universuri și sonorități care te obsedează. Are fani în lumea teatrului și în afara ei. Poate că mulți dintre spectatorii ei de la diferitele concerte itinerante nici nu știu că ce ascultă sînt structuri muzicale din multele spectacole de teatru pentru care a lucrat. Cu unii dintre cei importanți și deschiși regizori. Ludicul ei fantastic este în relație strînsă cu inteligența ei și cu simțul scenei. Vise, evadări, coșmaruri. Uneori, actrița din ea interpretează personajele pentru care inventează sunete, ritmuri, armonii în registre diferite. A compus muzică originală pentru spectacole importante. Ample sau minimaliste. Uneori, intervențiile ei sînt accente subtile, augmentări de mister. Alteori, muzica ei domină o direcție regizorală sau alta. În montările altora sau în cele proprii, muzica este un personaj. De multe ori, devine protagonist. Se atașează de trupe, revine în majoritatea teatrelor, fie însoțind un regizor, fie cu propriile puneri în scenă. Oniricul pentru ea pare, de multe ori, spațiul existenței de zi și noapte. Scrisul ei supra-realist se vîră în tot felul de realități pe care le aruncă în aerul rebel dintre cuvinte și sunete. În inspir-expir. În tăceri. În hohote de rîs. În clovnerii pe muchie de cuțit.
Ada Milea este un fenomen. Cred că am văzut aproape tot ce a lucrat Ada Milea în teatrul românesc. În ipostazele mai sus amintite. I-am învățat codul și mă desfăt în giumbușlucurile ei teatralo-muzicale. Nu pe toate le înțeleg la fel de bine, nu toate au aceeași consistență, savoare, sclipire, dar sigur ceva le duce pe toate mai departe de azi. Și asta cred că este bucuria inepuizabilă a Adei Milea. Inteligența ei se abandonează parșiv, șăgalnic, între două ape, între două maluri, în părul și în răspărul alcătuirilor lexicale, în sunete fel de fel, în muzici fel de fel. Perfect/imperfect poate să fie și spectacolul ei de la Teatrul Bulandra, sala „Toma Caragiu“. Ideea să fie făcut în acest spațiu are și tradiție, implicit continuitate. Aici s-au construit încă de pe vremea lui Liviu Ciulei spectacole neconvenționale, dar și de muzică și poezie, poate că subversive, scăpate de ochiul și timpanul cenzurii. Mă gîndesc în primul rînd la cele făcute de Florian Pittiș, de Miriam Răducanu. Chiar și după plecarea lui Ciulei, spiritul liber și neconvențional a rămas în astfel de montări, precum și în altele. Singura chestiune care m-a nedumerit este faptul că spectacolul se numește „Furtuna“ de Ada Milea. „Furtuna“ este piesa lui Shakespeare. Probabil că mai just ar fi fost un alt titlu de afiș, completat de adaptarea semnată de ea însăși, dar și de ce există și acum, spectacol și versiune muzicală de Ada Milea. Ceea ce regăsim și pe scenă. Dacă știi povestea, nu cauți nod în papură în ce proporție este clară în spectacol. Eu zic că, în mare, chiar și cu reducțiile de personaje și situații, este. Esențializată într-un tip de minimalism coerent. Pentru mine a fost important să urmăresc cum a lucrat cu actori deschiși, muzicali, inventivi, creativi. Cum a așezat totul, împreună cu Andu Dumitrescu, pe o insulă a sunetelor, a viselor, într-un fel, desigur, tot a iluziei. Pe care o definește cu alt limbaj. Chiar dacă nu mereu proiecțiile, imaginarul vizual, nu m-au prins, ele susțin gîndul Adei Milea. Este un tip de comentariu extrem de emoționat, cîteodată, și absolut în sine, alteori. În jungla de surse de sunete și de emitere a lor, microfoane poziționate la diferite înălțimi, păienjenișul de cabluri, sculele pentru muzica electronică, există conflict, tensiune, dar, mai presus de orice, umor. Mult. Un anumit tip de joacă, de joc, de interpretare, de chei pentru personaje, de mici accesorii care se schimbă la vedere și care fac credibile micile metamorfoze pentru identitățile multiple ale fiecărui actor. Tăieturile de text și excluderea unor personaje nu cred că afectează sensul spectacolului gîndit de Ada Milea. Nu-mi dau seama, și, oricum, n-a fost preocuparea mea cam cum s-au descurcat prin jungla Insulei studenții de lîngă mine. Probabil că nu au citit textul lui Shakespeare. Întrebările pe care și le-au cam pus tot timpul reprezentației – „ăsta cine e? Asta cine mai e?“ – își au o singură rezolvare. Probabil în parcurgerea piesei lui Shakespeare. Altminteri, ceva de la sine înțeles totuși, mai ales dacă ești student pe la vreo școală de teatru. Și nu numai. Eliberat de identificarea personajelor și a poveștii, te poți abandona ideii spectacolului, a tuturor componentelor ei – scenografice, video, a tipului de muzică, a registrelor ei. Mai presus de asta, liber și deschis ai șansa să urmărești ușurința cu care cei cinci actori, doar cinci, fac jonglerii cu vocea, cu stările, cu schimbările la vedere, cu indicațiile la vedere. Ca într-un fel de working in progress. Pentru mine, actorul Cătălin Babliuc are cele mai clare și extrem de bine controlate metamorfoze, fiind distribuit în trei personaje ele însele la poli opuși. Dacă ar fi să îl numesc doar pe Caliban, o arătare ușor schimonosită, caricatural, pe Ferdinand, ca un fel de student la Oxford, dar și pe Antonio, bețivanul cîrcotaș, nespălat, intrigant. Atitudinea, corporalitatea, privirea, tonurile, emoția din song-uri și dincolo de ele îmbogățesc enorm desenul lui de pe scenă, dar și el însuși, ca actor cu multe valențe, descoperite și exploatate de Ada Milea. Și de aceea, Cătălin Babliuc se eliberează de șabloanele unor distribuiri mai la prima mînă. Silvana Negruțiu, și ea, aduce acum mult din sensibilitatea ei, din structura luminoasă, din căutările ei, din plutirea ei de la Miranda cea naivă, la Trincoola pierdută în alcoolul de azi, de ieri, din totdeauna. Feminitatea ei, disimularea inocenței, nesiguranța tandră, relația foarte diferită în relație cu Prospero, Ferdinand, Caliban. Sînt cîteva dintre armele unui actor matur, pe care îl urmăresc cu mare interes și bucurie de multă vreme. Poate mai puțin deslușite sînt „trecerile“ lui Lucian Iftime de la Prospero, la Regele. Multă rigoare, însă, și măsură, și calibrare a vocii aș spune că are pentru acest Stephano al lui. Anca Sigartău, un Ariel, sau cîți vrea ea, este un fel de stabilitate pe scenă. Legătura dintre trupa făcută de Ciulei în 90 și cea de astăzi. Își susține fiecare partener, ca tensiune, măsură, ca univers sonor și strecoară pe clape, în jocul tuturor, experiența ei extraordinară. Maria Veronica Vârlan, un alt Ariel de pe această insulă cu sunete și vise, încîlceli de microfoane ca arborii mai înalți, mai scunzi, de mațe de cabluri și prelungitoare, pare un dublu al Adei Milea, un dirijor-vrăjitor modern acustic, un robot care dă indicații metalice tuturor.
Acest happening teatral și muzical este un poem. Un poem acustic și vizual. Cred doar că anumite clarificări pe afiș ar fi fost necesare. Sînt visele Adei Milea și ale celor cinci actori pe o insulă pe care „Furtuna“ lui Shakespeare este, mai repede, un pretext pentru alte fanstasme.