Ați scris, nu o dată, despre Justiție. Și despre „cazuri“. L-ați cunoscut pe fiul lui Babu Ursu. Ce părere aveți despre „cazul“ tatălui?
Cazul Ursu este unul din cele mai tragice din istoria noastră recentă, o dată prin atrocitatea complet nemotivată a represiunii securiste, a doua oară prin procesul fără sfârșit îndreptat de Justiția post-decembristă contra asasinilor. Este probabil, ca lungime, unul din primele trei-patru procese nerezolvate ale noii justiții, alături de acelea ale revoluției, mineriadei sau Colectiv. Un fel de paradigmă a neputinței Justiției actuale de a duce la capăt ce a început. Nimeni nu pune la îndoială faptul că, mai ales în timpul Codruței Kövesi, DNA a trimis în judecată zeci de personalități politice, parlamentari, miniștri, un fost premier, un fost președinte al Senatului și unul al Camerei și alți demnitari de rangul întâi. Dar e la fel de evident că cel puțin încă o dată pe atâția își așteaptă de ani și ani sentințele definitive. Nu trebuie neapărat să fiu crezut pe cuvânt, aprecierea mea fiind fatalmente subiectivă, dar eu găsesc că păcatul major al Justiției din ultimii treizeci de ani este trenarea la infinit a duratei proceselor. Cu o asemenea lentoare în definitivarea sentințelor, era normal ca toate campaniile antifraudă declanșate periodic de-a lungul timpului să rămână curate festivități politice. Și ca prescrierea faptelor să închidă automat procese aflate în diferite stadii. Multe din măsurile adoptate la solicitarea expressis verbis, după cum recunosc astăzi protagoniștii, au împins Justiția pe calea facilitării fraudelor și a amânării fără termen a unor sentințe definitive.
Nu cunosc destul de bine mecanismele Justiției ca să mă pot pronunța asupra cauzelor acestui fenomen. Căci e vorba despre un fenomen și încă despre unul de durată, cum se vede. O cauză foarte probabilă este babilonia legislativă, la care a contribuit cu asupra de măsură „reforma“ Dragnea. Scurt timp după câștigarea alegerilor, Ordonanța 13 scoate în stradă sute de mii de oameni. Să lăsăm pe dinafară faptul fără pre cedent că măsurile de schimbare impuse de fostul președinte al PSD erau în majoritate menite să-l scape pe el de pușcărie. Ele vor fi corectate mai devreme sau mai târziu. Dificultatea reală constă în faptul că măsurile adoptate au creat precedente și au avut urmări. Zeci de procese au fost trimise la rejudecare. Puțini judecători înțelegeau ce au de făcut. Altă cauză a fost com promiterea ideii de lucru judecat. Nu se poate ca unii magistrați să zică hăis și alții cea. Pe aceleași probe și în același timp. Ce poate crede cetățeanul obișnuit? Că magistrații sunt de două feluri: competenți și incompetenți. Onești și corupți. Ideea însăși de justiție e făcută praf.
Repet, nu știu de ce atâtor și atâtor procese nu li se vede sfârșitul nici după ani sau decenii. Faptul în sine, oricât mi-aș da cu părerea despre cauzele probabile, îmi rămâne inexplicabil. Ca un Covid 19 al Justiției. Poate noul Parlament va găsi un vaccin.