Uimirea la români este o stare de fapt. Sub semnul ei, veșnic, parcurgem variate forme de supraviețuire. Ne place să mințim, să nu ne prea spetim cu munca, să facem frumos la șefi, să lingem una, alta, pentru o funcție, o poziție, ceva privilegii, să ne învîrtim și să ne răsucim după cum bate vîntul și, desigur, să nu-i stăm în cale, vîntului, șefului, vreau să zic, ne place să dăm în gît, să umilim, să îi călcăm pe cap pe cei altfel, să clevetim, ne mai place să turnăm, să rostogolim vorba pînă se ajunge la enormități, să șușotim pe la colțuri – ce ciudat este să nu ai forme calde și rotunde, doar ascuțimi – să ne dăm cu presupusul, să fim simulanți și disimulanți, ne place la nebunie trădarea, săritul dintr-o barcă în alta, ne plac aproape toți neica nimeni, mediocritățile, ne place să practicăm tupeul, aroganța, snobismul. Ne plac șefii, e limpede! Țara noastră este mai ales o țară de directori. N-ai funcție, nu exiști. Te mănîncă anonimatul. Și, vorba aceea, ar fi mare păcat de așa nume și capete luminate ce întunecă ecranele televizoarelor, laptopurilor, ale telefoanelor inteligente. Ne plac taberele. Una, două, de pe metereze diferite, ne sărim la beregăți.
Ca și în societatea noastră, și în comunitatea teatrală se supraviețuiește la extreme. În unele teatre s-a lucrat serios, s-au scos premiere, s-a repetat, se repetă, se găsesc soluții pentru a le face actorilor un program normal pentru profesiunea lor – antrenament corporal, vocal, exerciții de dicție, citirea textelor care apoi se joacă. În fine. În zăpăceala în care mă agit și eu de pe o zi, pe alta, nici nu mai știu dacă asta am auzit doar de la prietenii mei de la teatre de stat sau particulare, de la artiști angajați sau independenți din Franța, Germania, Anglia, Italia. S-ar putea. În orice caz, la noi există și puțin din ce am spus mai sus, dar și conflict. Cu orice preț. Așa cum în România nu a existat campanie de vaccinare, nici în teatre, pentru că și ele fac parte din țărișoară. La noi s-au vaccinat în primele luni ale acestui an doar cei care își doreau acest lucru. Cei care au stat ore pe platforma cu pricina sau la liniile telefonice unde glasuri amabile de soldați de pe teritoriul patriei te programau în vreun centru unde se mai găsea vreun locșor. Cei determinați să se vaccineze, procentajul acela fix și clar ne-a adus pe primele locuri în lume la rata de vaccinare. Cei care s-au informat pe cont propriu și sfatul unui doctor a contat mai mult decît isteria lui Șoșoacă. După asta, stop joc. Nici tu campanie, nici testare în masă, nici vaccinare. Doar relaxare. Totală. Pentru că, nu-i așa, am învins pandemia. Adică, am învins nenorocirea asta de pe toată planeta. Au urmat rînduri de oameni pe malul însorit al litoralului jalnic, zeci de mii de spectatori la marile festivaluri populare, Untold și altele în București. Moaște, soboruri. La teatru sau la concerte, la Festivalul George Enescu, la alte festivaluri de teatru din țară care au făcut orice ca să se țină cît de cît normal, restricții de capacitate, masca de protecție, în unele cazuri și celebrul certificat. Mi se pare absolut normal. Dar de ce numai pentru artă măsurile astea? Cultura dăunează grav sănătății, minții, omului în general. De aceea, „trebuie făcut totul“ ca accesul pentru zona asta să-l aibă tot mai puțini. Politicienii au grijă de noi și, vorba aceea, țara te vrea prost. Nu sănătos, educat, cultivat. Luni de zile în România a fost minunat. Dacă pandemia a fost rezolvată, trai neneacă!
În lunile astea ne-au părăsit două personalități uriașe: Ion Caramitru și Ivan Pațaichin. În aceeași zi amîndoi. Am sperat că se va anunța o zi de doliu național. Că se vor aduce onorurile cuvenite, că guvernul și oamenii politici, trecători, atît de trecători și atît de anonimi, cei mai mulți dintre ei, vor veni, se vor înșira și își vor pleca, cu recunoștință, capetele. Bogdan Gheorghiu, nepermis de mult în funcția de ministru al Culturii, s-a grăbit să numească un director interimar la Naționalul din București la două zile după moartea lui Ion Caramitru. Mă gîndesc că așa cum teatrul funcționase trei săptămîni, cît Ion Caramitru a fost internat, mai putea să o facă încă o săptămînă, pînă după înmormîntare. Tot ca o mare acțiune de mare bifare activistă a fost și aceea cu ordinul prin care Sala Mare de la TNB se va numi „Ion Caramitru“. Nu-mi amintesc, se poate să greșesc eu sau lucrurile să fi fost normale și, deci, discrete, să fi avut loc așa un tam-tam atunci cînd Pino a denumit sala de la Icoanei „Toma Caragiu“, ani mai tîrziu, Darie a numit sala Izvor „Liviu Ciulei“, George Mihăță, sala mare de la Comedie, „Radu Beligan“, la Nottara există sălile „Horia Lovinescu“ și „George Constantin“. Ca și în alte locuri din țară unde săli sau trupe poartă numele personalităților care au marcat acel teatru. La fiecare moment de acest fel, de redenumire a unei săli întru memoria marilor valori, s-a strîns breasla. Așa cum e ea. Mai dezbinată, mai frămîntată. Dar încă în stare să-și aducă omagiul modelelor, formatorilor. După moartea lui Ion Caramitru, multe spuze s-au tras pe turte politice. Am avut impresia că este iar campanie pentru ceva alegeri. Păi, da. Urmau congrese și altfel de alegeri. Pe la partide. Nepăsare, cu alte cuvinte. Cinism. Aș zice cu adevărat un genocid. Pentru care absolut nimeni nu dă socoteală.
Acum este haos.
Țara mea este împărțită, iarăși, în două. Ca și breasla mea. Vaccinați și nevaccinați. Derută. Îmbolnăviri masive. Chiar și a celor dublu vaccinați. S-a uitat de teste. Cele care au funcționat perfect și cînd nu aveam tipuri de vaccin. Testele au protejat și artiștii, și spectatorii. În tot acest an, nimeni specializat nu a stat de vorbă cu artiștii sau cu restul populației, ca să explice medical cum stau lucrurile, care să răspundă la întrebări pertinente și să alunge spaima. Se dau directive care ajung la directori de teatre și care se bat cap în cap cu legea. În România, ca nicăieri, campania de vaccinare a început abia zilele trecute. Cînd numărul cazurilor a crescut peste măsură, la fel cel al morților. Tensiunea între noi a crescut și ea imens. Unii nu mai declară că au fost contact cu cei pozitivi sau că s-au contaminat. E de rușine. Ca și cum ai avea sifilis. În tot acest dezastru, nu avem guvern. Orgoliile politice sînt exacerbate. Iresponsabilitate crasă. Fiecare face cum îl taie capul. Puțini directori stau de vorbă cu trupa și găsesc soluțiile normale ca să funcționeze, ca să mai poată fi artiști, să aibă demnitate, să fie respectați, să se respecte între ei, să-și poată exercita profesia, să se pregătească fără oprire pentru calitate. După luni și luni de vorbărie, artiștii independenți se descurcă, nu știu cum, tot pe cont propriu. Au primit o vreme ajutor financiar, dar nu s-au formulat modalități și legi prin care să fie și ei finanțați, cei care chiar au un statut în breaslă, așa cum se întîmplă în Franța cu intermitenții. La Ateneul Român s-a deschis stagiunea cu Simfonia a noua de Beethoven. Peste o sută și ceva de artiști pe scenă, muzicienii din orchestră, corul. Apoi, stupoare, a urmat un concert dirijat de Cristan Badea fără public în sală! Din cauza pandemiei. Dar în sala Radio, publicul a fost în sală. Cu restricțiile de rigoare. Ca în fiecare teatru din țara asta, de stat sau independent. Cum vine asta? Există mai multe măsuri pentru aceeași pandemie? Nimeni nu scoate o vorbă. Nici cînd rătăcesc prin funcții unii ca Breaz sau Gheorghiu, cînd la Ateneu cîntă, pe scenă, o orchestră de muzicieni cu una de rock sau așa ceva, că așa dorește ministrul care dă banii, nu, cînd în multe locuri este, de fapt, un vid de putere, cînd nici pînă astăzi nu există bugete multianuale, cînd trebuie să te așezi pe la uși și pe la ferești ca să te primească cineva, cineva cu funcție, se înțelege, și să dovedești, de la început, că faci ceva ce contează.
Cînd se duc negocieri pentru formarea vreunui guvern, liderii partidelor ies și declară ce ministere nu doresc să preia. Ministerul Culturii este primul pe listă. După cultură nu se dau în vîntul puterii politicienii.
E limpede. Scapă cine poate. Mă gîndesc tot mai mult că solidaritatea de breaslă este o formă de salvare. Și noi, în teatre sau individual, putem să deschidem linii telefonice sau pe Faceboock unde doctorii să stea de vorbă cu artiștii care încă nu s-au vaccinat și care au nevoie de suport, de răspunsuri medicale. Putem să deschidem linii în care să vorbim cu cei care au trecut prin boală și au rămas cu traume. Să vorbim între noi și să atenuăm frica de boală, de vaccin, de dispreț, de singurătate, de însingurare. Cred că dialogul și lipsa de orgolii de doi bani ne ajută să trecem puntea peste prăpastia morții.