Trebuie să recunoaștem, debutul stagiunii de concerte are aproape de fiecare dată un început anevoios în urma valului marilor orchestre europene care se perindă pe scenele Festivalului enescian al muzicii. Ce comparații – marcate, poate, doar de uimire! – mai pot fi făcute în urma concertelor finale ale Festivalului, concerte susținute de celebra orchestră regală Concertgebouw din Amsterdam?
În alt sens, nu pot să nu observ, la nivelul muzicienilor instrumentiști, în ciuda stresului general, o anume relaxare se face simțită cu prilejul primelor concerte ale formațiilor bucureștene. Există – inclusiv la nivelul formațiilor noastre – certe urmări ale urgiei care, iată, a cuprins întreaga lume! Obsedanta „distanțare“ – cu totul descumpăni toare – își spune cuvântul inclusiv în ce privește alegerea repertoriului, susținerea acestuia. Unii au știut să se adapteze. Alții, dimpotrivă.
Se poate spune fără dubiu, concertul de deschidere al stagiunii Orchestrei Naționale Radio, concert condus de dirijorul austriac Sascha Goetzel, s-a ridicat la nivelul evoluțiilor de bună clasă ale serialului concertelor festivaliere ale lunii septembrie. Este un artist dinamic, carismatic, inteligent, comunicativ! Beneficiind de o aparatură audio performantă, am urmărit concertul on line și trebuie să menționez că nimic din bucuria audiției „ în direct“ nu a fost diminuat. Am primit ulterior explicații tehnice „din interior“ care mi-au menționat faptul că doar efectivul corzilor a fost în mică parte redus pentru a asigura nemiloasa „distanțare“. Alămurile, suflătorii au acționat conform partiturii. Nici nu se putea altfel mai ales în cazul Suitei simfonice extrase de Richard Strauss din opera sa Cavalerul Rozelor, exceptional opus muzical dramatic al începutului de secol. Am reaudiat cu bucurie aceste momente de strălucire ale simfonismului postromantic straussian, asigurate în acest caz de maleabilitatea consistentă a sonorității orchestrale, de antrenul stimulativ al șefului de orchestră.
Momentul solistic de specială atracțiozitate al programului a fost susținut de violonistul Alexandru Tomescu, de pianistul Josu de Solaun, amândoi – cu ani în urmă, în ediții diferite – laureați ai Concursului Enescu. Doar profesionalismul înalt și talentul excepțional al comunicării solistice, expresia quasi-vocală a cântului violonistic, frumusețea înțelept orientată a frazării la pian au ridicat ștacheta acestui atât de special opus care este Dublul concert în re minor de Felix Mendelssohn Bartholdy, lucrare a cărei ingenuitate, a cărei luminozitate cuceritoare aparțin perioadei timpurii a adolescenței compozitorului.
Cu o săptămână în urmă, la Filarmonică, la Atheneul Român, concertul de debut al stagiunii – îmi permit a menționa – a avut o altă soartă! Programată, desigur, cu mult timp în urmă, realizarea Simfoniei a 9-a, în re minor de Beethoven a fost literalmente marcată de efectele – nefaste în acest caz – ale „distanțării“. Pe parcursul primelor trei părți ale lucrării, sonoritatea slăbită a corzilor reduse numeric a fost înglobată în cea a suflătorilor; semnalul generator al primei teme, la corzi, a sunat insesizabil în mod absolut, fiind „placat“ de suntele „de susținere“ ale suflătorilor. Am avut parte de un nefericit balans sonor care a marcat aproape întregul parcurs al primelor trei părți ale acestui opus cardinal al primelor decenii ale secolului al XIX-lea.
Șef de orchestră experimentat, mult apreciat în contextul vieții noastre muzicale, dirijorul englez Leo Hussain a susținut cu fermă conducere finalul celebrei simfonii, inpropriu denumită la noi Oda Bucuriei, pe versurile marelui romantic german Friedrich Schiller. Dispus în părțile laterale ale sălii, Corul Academic al Filarmonicii, ansamblu condus de maestrul Iosif Ion Prunner, a împlinit mesajul fratern al lucrării cu vădit profesionalism. Participarea cvartetului vocal al soliștilor s-a dovedit a fi fost inegală. Bas-baritonul Ionuț Pascu a declamat intonația finală a monologului cu un potrivit patos comunicativ; impresionantă experiență a cântului în concert am distins și în evoluția mezzo-sopranei Aura Twarowska. Ceilalți membri ai cvartetului vocal au „salvat“ momentul!
Dată fiind situația pandemică actuală, o săptămână mai târziu, tot la Filarmonică a putut fi apreciată buna orientare a dirijorului Christian Badea. Efectivul restrâns al filarmoniștilor a impus în mod firesc abordarea unui program mozartian; acesta din urmă fiind atent susținut în baza articulațiilor clare care au luminat, literalmente, Simfonia „Linz“, în do major.
S-au împlinit recent 135 de ani de la nașterea lui Marcel Dupré, muzician francez considerat a fi unul dintre cei mai mari organiști din toate timpurile. Evenimentul a fost marcat odată cu începutul stagiunii camerale a Filarmonicii, odată cu evoluția organistului german Ulrich Walther. Face parte din tânăra generație a muzicienilor acestui complex instrument, un artist dinamic de excepțională circulație în planul vieții muzicale internaționale; este artistul care construiește imaginativ și dispune de o comunicare în egală măsură consistentă și spectaculoasă. Alături de cele trei preludii și fugi op.7, datorate compozitorului omagiat, alături de momente din repertoriul tradițional bachian, am putut audia momente inedite, captivante, datorate compozitorului rus Nikolai Kapustin sau lui Beethoven însuși, anume un Adagio dintre cele câteva „piese pentru ceas muzical“. Participarea domniei sale a fost posibilă dată fiind colborarea eficientă cu Asociația Kultur Banat.
Eveniment de specială importanță în contextul actual al vieții noastre muzicale s-a dovedit a fi fost concertul pe care, cu totul recent, Formația vocal instrumentală Anton Pann l-a oferit pe scena Operei bucureștene. A fost omagiată personalitatea acestei mari personalități iluministe care a fost Dimitrie Cantemir, om de cultură, cercetător-muzicolog de mare acribie privind studiul muzicii orientale în perioada în care a beneficiat de situația practicată în epocă, a domiciliului forțat la Istanbul. A pendulat cu inteligență diplomatică între cele două imperii, cel otoman, cel rus, între Estul și Vestul Europei. A lasat o operă componistică fundamentală care aparține tezaurului muzicii culte orientale destinate ansamblurilor camerale ale timpului.
Au recreat această atmosferă cu minuțioasă aplecare, câțiva membri pasionați ai formației, muzicieni de aleasă vocație, Constantin Răileanu – voce și kanun – țiteră/psalterion, Alexandru Stoica la oud/lăută orientală, violonistul Sabin Laviniu Penea, violoncelistul Andrei Alexandru Nițescu, percuționistul Ghassan Bouz – la bendir și riq – Libsn. Întregul spectacol a beneficiat de abilitățile maestrului de sunet Leonidas Palaskas, sosit din Grecia. Cu acest prilej a fost lansat un impresionat CD, parte a acestui impresionant proiect Cantemir Melo. Pitorească, cucerioare s-a dovedit a fi fost participarea actorului Sergiu Cioiu, cel care a sporit atracțiozitatea întregului concert-spectacol.
În acest context – îndrăznesc sa-l numesc a fi fost în bună parte consistent – al începutului de stagiune, este de menționat prezența tinerilor muzicieni, cei care – să o recunoaștem – constituie „schimbul de mâine“ al vieții muzicale în egală măsură europene dar și naționale. Mă refer la recitalul cameral susținut de violonistul Aron Cavassi, de pianista Eliza Puchianu, în cadrul marelui proiect Toamna Muzicală formulat de Casa Artelor „Dinu Lipatti“. Am avut parte de o aplecare profesională, stilistic vorbind inteligentă, asupra unor lucrări ce aparțin repertoriului clasico-romantic, anume Sonate semnate de Mozart, de Beethoven, de Schumann. Mai important rămâne faptul că în peisajul complicat al acestui început de stagiune, duo-ul amintit a oferit unicul program ce a inclus o lucrare românească, una cu totul captivantă, anume cele Șapte dansuri românești compuse de Hilda Jerea pe motive culese de Béla Bártok. Trebuie menționat, în contextul vieții noastre muzicale a ultimei jumătăți de secol, această lucrare cu totul remarcabilă nu a mai fost audiată la București.
De această dată în Sala Mică a Atheneului, tânărul pianist Nicon Mladin a oferit un recital transmis integral on line, o impresionată desfășurare privind diversitatea stilistică, creații ale repertoriului clasic, ale muzicii impresioniste de primă jumătate de secol, dar – în egală măsură – Sonata pentru pian de Leoš Janáček, scrisă în anii primului deceniu al aceluiași secol. Toți trei au studiat sau studiază în universități înalte din partea de Vest a continentului european, de asemenea la Universitatea bucureșteană de Muzică. Este cazul să menționăm, că „semne bune are“ acest început de stagiune, în ciuda valului urgiei potopitoare. Care nu ne poate covârși! Cât timp iubim și respectăm muzica!