Răzvan Voncu, „Îngrozitoarea crimă de pe Strada Oracolelor”

Scriitorul Iuliu Petru-Nenescu se trezi cu senzația neplăcută, persistentă, că lipsește ceva. Nu, nu era fosta sa soție, Steluța, plecată din căminul conjugal spre a-și găsi adevărata fericire alături de o femeie. Cu absența ei din pat și din viață, Iuliu se obișnuise, chiar dacă scrierea unui întreg roman („leșinat și ridicol, de o vulgaritate realist-socialistă, în fond“ a scris în cronică fostul său coleg, ticălosul de Arghir Leolea) nu-l vindecase de ură. Ură stârnită nu de persoana care-l părăsise, n-o mai iubea de mult pe Steluța (care nici ca muiere nu fusese apetisantă), cât de conștiința că de alte femei nu va mai avea parte decât rar, de-acum încolo. De fapt, amintirea Steluței îl irita la culme: de câte ori se gândea la ea, ca acum, îi venea să-și smulgă barba de furie. Nu atât ființa ei sfrijită și inexpresivă, însă obraznică și plină de ea, îl exaspera, cât faptul că, după ce-l părăsise, începuse să aibă succesul literar care lui, după un debut burdușit de încurajări și cecuri în alb, îi fusese apoi refuzat. Steluța, cu toate că nu mai era nici ea la prima tinerețe, intrase în niște cercuri mai mult sau mai puțin mondene, de așa-ziși creatori de modă și așa-zise jurnaliste de publicații glossy. Avea ea însăși o rubrică într-una din aceste reviste (scrie platitudini de coafeză, e de mirare că o plătesc pentru așa ceva, le spunea plin de invidie Iuliu prietenilor). Deși nu avea deloc talent literar, ICR finanța generos, din motive obscure, traduceri în limbi străine ale volumașelor ei de eseuri, ceea ce o făcea pe Steluța să aibă o anumită vogă, mai ales pe Facebook. Se-ntâmpla destul de des, în consecință, ca fostul ei soț să dea, într-un ziar sau pe un portal de știri, peste câte un interviu cu ea, ori să citească despre o nouă participare la un târg de carte în străinătate, și să aibă un acces de nervi. Cu atât mai greu de controlat, cu cât Iuliu era în general stăpânit de o furie rece, tăcută, pe măsură ce anii se scurgeau, iar marea carieră pe care și-o închipuise, cu care se lăudase în tinerețe în orașul lui de provincie, se îndepărta inexorabil: lui nu-i mai luau interviuri decât prietenii apropiați. Și aceștia, tot mai rar, tot mai pe fugă, tot mai puțin convinși. La o adică, în momentele sale de luciditate, recunoștea că în locul marelui succes literar și social de care fusese convins cândva se instalase temeinic ratarea. Din vedetă culturală de televiziune, ajunsese un fel de responsabil pentru relații publice la o casă de cultură de sector. Cam puțin.

Altceva lipsea, însă, acum și nu-și putea da seama ce.

Încă rămas în așternuturile călduțe, nu foarte pătruns de necesitatea efortului, privi în jur cu ochii mijiți prin camera schimonosită de o mizerie rece, pe care lumina zilei nu reușea să o dezmorțească. Telefonul mobil era la încărcat în priza care atârna în colțul din dreapta ușii, pipa și tutunul se lăfăiau pe birou, lângă o scrumieră plină de resturi (care probabil că acum miroseau oribil, însă pentru bărbatul abia trezit dintr-un somn incomod nu avea nicio importanță). Laptopul vechi, mare și uzat, ședea și el pe un fotoliu, oprit, însă cu capacul deschis, ca întotdeauna. Hainele erau aruncate peste tot și se vedeau suficient de multe spre a nu se îngrijora că i-ar fi dispărut pantalonii reiați, cămășile în carouri ori vesta multifuncțională (niciodată spălată). Și încălțămintea, adică bocancii de diferite forme și culori, se întrezărea prin ușa întredeschisă, în hol. Cărțile îndesate în două etajere mari, de tip studențesc, nu puteau fi extrase de pe rafturi nici cu echipa de descarcerare. El însuși nu mai scosese una de când le aranjase, în urmă cu câțiva ani, când, după divorț, se mutase cu chirie în această garsonieră. Nu era un mare cititor. Nu fusese niciodată.

Altceva lipsea.

Se ridică anevoie din pat. Îi plăcea să se creadă tânăr, dar avea 53 de ani și nu fusese nici în tinerețe cu adevărat sportiv. Era înalt, fără o musculatură deosebită. Deși nu era gras, avea o burtă țuguiată („mai ridicolă decât romanul lui“, auzise că ar fi spus același Arghir Leolea). Un început de cifoză care, în mod straniu, nu avansase odată cu vârsta, îi dădea un aer bătrânicios. Chelia era, totuși, elementul devastator în înfățișarea celui care, altminteri, se credea un bărbat șarmant și distins. De câte ori se privea în oglindă, îi venea s-o spargă.

Se târî până în baie, gata îngrețoșat, din reflex, de peisajul sordid care-l aștepta acolo: pereții îngălbeniți, coșcoviți pe la colțuri, faianța plină de calcar, chiuveta și vasul de toaletă cu mii de crăpături infinitezimale, cada cu pete de rugină, robinetele vechi, uzate de cohortele de chiriași care-l precedaseră în această locuință. Urină anevoios („trebuie să trec pe Urinal, își spuse, n-am ce-i face“), apoi își dădu cu un pic de apă pe față și pe mâini. Locuia într-un cartier mărginaș, pe strada Oracolelor, la etajul 10, iar apa caldă urca greu. Vecinii – sărmani pensionari drămuindu-și banii de medicamente – făceau economii și nu dădeau drumul la apă caldă decât când auzeau pe cineva făcând duș la etajele superioare, ca să nu plătească și apa care, stând nefolosită în conductă, se răcea inevitabil… Dintr-un vechi reflex de student căminist, Iuliu se mirosi sub braț și decise să sară peste dușul de dimineață: e frig în baie, lumina becului e chioară, azi nu plănuia să iasă.

Să nu fi pățit ceva bătrânul, Doamne ferește.

Fostul nomenclaturist Octavian Petru-Nenescu, cândva, director la un mare combinat petrochimic din provincie, era acum un moș ramolit, a cărui senilitate îl deranja pe Iuliu mai mult decât gândul că, până la urmă, și-a abandonat tatăl pe mâinile unor vagi mătuși, în loc să-l îngrijească el însuși. Mai mult: lăsat de capul lui (doamna Petru-Nenescu murise de mult, la câțiva ani după Revoluție), bătrânul suferea de o formă bizară de demență care, în loc să-l transforme progresiv într-o legumă fără memorie, îi alimenta pornirile agresive și-i potența amintirile din „iepoca de aur“. Colac peste pupăză, descoperise mediile de socializare și era activ pe Facebook, cu postări strident ceaușiste, nostalgice, și cu o memorie uluitoare a faptelor și onorurilor sale de fost potentat comunist. Dacă nu erai un psihiatru foarte bun, nici nu-ți dădeai seama, din textele sale, că bătrânul e bolnav și, cu toate că întâmplările pe care le povestea erau reale, atitudinea și tonul erau bolșevice, atrăgând pe pagină un nucleu agitat de nostalgici, foști securiști și nebuni sadea. Iuliu era teribil de încurcat și, evident, încercase nu o dată să-l convingă să se oprească, dar în zadar; confruntat cu cererea de a renunța la Facebook sau, măcar, la postările comuniste și agresive, fostul nomenclaturist cădea într-o stare de prostrație, ca un autentic senil ce era. (Leolea, care nu-l cruțase niciodată pe fostul său coleg de facultate, râdea de spaimele acestuia, spunând de față cu alți amici că „Iuliu al nostru nu e deranjat de faptul că e odraslă de nomenclaturist, îl sperie numai posibilitatea ca prietenii săi de la GDS să afle că discurile originale cu Emerson, Lake and Palmer și chitara electrică fuseseră cumpărate dintr-o leafă de mic satrap comunist“.)

Una peste alta, bătrânul era bolnav, iar Iuliu se întrebă dacă nu cumva senzația de absență are legătură cu el. Dar nu-i telefonă: prolific pe Facebook, fostul tovarăș era ininteligibil la telefon. Gândul că va interveni pe fir, cu fraze incoerente, pline de anacoluturi, vreuna dintre mătușile care-l îngrijeau (sperând că vor pune mâna pe ceva moștenire) îl deprima. Deși jenat de postările comunistoide, ținea cu adevărat la tatăl său și era supărat pe sine însuși că-l lăsase pe mâinile, nu se știe cât de grijulii, ale rudelor din provincie. Dacă ar fi fost să caute o definiție a iubirii, pe bătrânul său părinte, așa, ramolit și ridicol, cum era, ar fi recunoscut că-l iubește, nu pe altcineva. Când era singur, își făcea reproșuri amare și, nu o dată, vărsa în tăcere o lacrimă. Și mama îi lipsea, firește, avuseseră o legătură plină de duioșie până ce el plecase la București, la facultate, dar cu tatăl era altceva. Tatăl era încă aici, printre noi, putea fi văzut, îmbrățișat și, dincolo de orice, era legătura vie cu acea parte din viața sa pe care Iuliu o percepea ca fiind mai bună decât cea de-acum.

Nu, nu era tatăl, nu dinspre el venea senzația de lipsă acută. Cu siguranță ar fi simțit imediat dacă bătrânul ar fi pățit ceva, era carne din carnea lui. Nu i se întâmplase nimic, totul era ca mai înainte.

Turnă în ibricul sleit, peste zațul de ieri, o cană de apă, o linguriță de zahăr și două de cafea și puse totul la fiert. Din frigider scoase un rest de caș afumat de Muscel, deja apretat de vechi ce era, și o jumătate de pâine. Ținea pâinea la frigider, pentru că era singurul loc din casă în care gândacii nu pătrundeau (altminteri, era obișnuit cu ei din studenție, din Grozăvești, și nici Steluța, cât fuseseră împreună, nu se omorâse cu igiena, era o intelectuală).

După ce termină micul dejun, Iuliu își luă cafeaua și se mută în cameră. Ezită o clipă în fața ferestrei: s-o deschidă? Aerul din cameră era greu, stătut. Afară era soare, dar unul de decembrie. Era cu siguranță frig și se decise că preferă frigul încropit dinăuntru. Luă laptopul, îl așeză pe birou, îl băgă în priză și-i dădu drumul. Trecu repede peste pagina de pornire și intră pe Facebook. Dar, ce bizar, pagina sa refuza să se deschidă. Fuseseră recent niște probleme la Facebook, căzuse întreaga rețea mondială preț de câteva ore, deci Iuliu se întrebă, logic, dacă nu cumva e o nouă pană generală. Nu era. Un wall Facebook se deschidea bine-mersi, la fel și paginile cunoscuților care postau acolo, numai pagina sa nu putea fi accesată. Era absurd, nu avea niciun sens: nu se poate intra pe wall-ul Facebook decât prin pagina personală. Era cu siguranță ceva neobișnuit. Era o greșeală. Închise aplicația și o deschise din nou, se mai întâmplă, nu-i așa?, erori. Restartarea e, în lumea digitală, cea mai simplă și mai eficientă metodă de depanare. Însă și după repornire, Facebook i-a deschis direct un wall, ca și când s-ar fi aflat deja pe pagina sa, dar când a încercat să intre de acolo înapoi pe pagină, aplicația i-a dat un mesaj năucitor: contul căutat nu există, vă rugăm să vă înscrieți. Nu se impacientă, era clar că rețeaua avea probleme.

Se gândi să-l sune pe Bujor Paragină, prieten și partener, cu ani în urmă, de emisiuni de televiziune: deși fost pictor, actualmente zugrav de firme, acesta avea reputația că se pricepe la IT. Însă… Paragină escrocase o firmă, aceasta îl dăduse în judecată, câștigase și îi poprise conturile. Mai trăia doar din niște onorarii date pe sub nasul executorilor judecătorești, în numerar, de cei de la un mic muzeu municipal. Ce câștiga la atelierul de pictat firme, se ducea direct în contul firmei pe care o escrocase. (Vorba vine, pictat. Paragină nu mai picta de mult, ultima expoziție personală data de prin 1991, acum desena pe calculator firmele, care erau ulterior imprimate cu plotter-ul pe plastic. Nimic artistic.) De câte ori îl suna sau îl întâlnea întâmplător, fosta vedetă a Cercului Plastic de Marți îl tapa de bani, iar Iuliu, el însuși pe sponci, se cam străduia să-l evite.

Să-l sune, totuși? Oricum, alt aitist mai bun nu cunoștea și nu putea rămâne fără pagina de Facebook. Nu prea mai publica prin reviste, de ani de zile: poezia se cam terminase pentru el, nu mai scrisese ceva nou (în afara postărilor din rețeaua de socializare) de vreo câțiva ani. De asemenea, publicațiile care să-i accepte, eventual, articolele acre și emfatice, pline de atacuri veninoase la adresa colegilor de breaslă, erau tot mai puține. La drept-vorbind, nici una, cel puțin dintre cele care contau. Pagina de Facebook rămăsese tribuna sa unică, fereastra de la care le striga semenilor, de câteva ori pe zi, ca Victor Rebengiuc în Balanța, „bă, românilor (sau scriitorilor, după caz), vă f… muma-n c..!“ Nu putea renunța la unicul instrument prin intermediul căruia își întreținea visul unei recunoașteri literare și publice la care se simțea îndreptățit, în pofida eșecurilor repetate.

Sorbi din cafeaua care, între timp, se și răcise și luă telefonul. În loc să-l sune pe Paragină, încercă să intre din nou pe pagina de Facebook, de data asta, de pe mobil. Același rezultat: nu putea deschide pagina, în plus, telefonul îi reaminti că era în urmă cu plata facturii. Oare să fie vreo legătură? Nu părea logic. Mai sorbi o gură de cafea: era deja unsprezece și jumătate, se trezise cu siguranță și nocturnul Paragină, care în fiecare noapte, la două, dă ture în jurul blocului. Formă resemnat numărul și, într-adevăr, vocea prietenului se auzi limpede în receptor: „Salut, bătrâne! Care mai e treaba?“ „Bătrâne, sunt oare din nou probleme la Facebook, ai auzit ceva?“ „Nu, sunt de vreo oră pe net, totul merge bine, nu mi se mai repetă mesajele, se pare că au remediat erorile.“ „Mie nu mi se mai deschide pagina personală.“ „Cum adică? Nu se poate.“ „Exact cum ai auzit. Fie intră direct un wall necunoscut, fie dă eroare, fie mi se spune că nu am niciun cont Facebook. E absurd. E imposibil. Facebook nu e YouTube, să te lase să intri anonim, dacă n-ai cont nu poți vedea wall-ul.“ „Stai să mă uit dacă te văd pe wall-ul meu sau dacă ești trecut la prieteni, poate pot intra eu la tine… Bătrâne, nu te mai văd deloc, Nici, nici. Nici pe paginile amicilor noștri nu te găsesc. Ai dispărut cu totul. Nici ce ai postat pe pagina mea, comentariile, pozele… nu mai există. Bizar. Părerea mea e că trebuie să scrii adminului de la Facebook. Sau sună pe altcineva, poate te vede. Poate e o chestie mai complicată, ai văzut cum am sesizat eu primul că se întâmplă ceva, când cu pana de zilele trecute… îmi apăreau de două-trei ori mesajele vechi, mi-a fost clar înaintea tuturor că e o eroare de scripturi, doar mă pricep…“ „O să văd ce mai fac, eventual te mai sun.“ „Bine, bătrâne, stai liniștit, se rezolvă, nu e sfârșitul lumii. Poate ne mai vedem și noi, ca altădată, în ultimul timp ai cam dispărut.“ „Ne vedem, lucrez la ceva acum, un volum nou…“ „O să trec într-o zi pe la tine, pe moment am o firmă de făcut, dar după ce o termin vin să te scot la cârciumă, la noi, la Stele verzi…

Între timp, misteriosul wall Facebook continua să ruleze. Prin fața ochilor lui Iuliu se derula o viață din care el era exclus. Erau toți acolo. Paragină își dădea cu părerea despre Pilonul II de pensii (oare de unde s-o fi pricepând la chestia asta, el, absolvent de Arte?!, Iuliu îl și vedea gesticulând ca o maimuță, cum făcea de câte ori se ambala), Bacalaureus K. rostea (cu fața lui de prost solemn) versuri proprii ciordite din Cărtărescu sau din Nichita. Mona Frăteanu se indigna pe cine știe ce temă, dar când nu era ea indignată?, Iuliu putea jura că-i vede coșurile înroșite de sfânta mânie proletară, pe sub stratul gros de fond de ten, aplicat cu o rară stângăcie. Nu lipsea, firește, nici Steluța, cu postarea ei zilnică de panseuri feministe. Politicienii zilei, influencerii, ziariștii și scriitorii, precum și regimente întregi de anonimi postau într-o veselie, de la poze cu pisici la anunțuri de conferințe academice la Villa I Tatti din Florența. Numai Iuliu privea neputincios (și tot mai furios: furia lui rece…) această lume care lui i se refuza, în care nu mai era primit, care-i transmitea de la obraz că nu are nevoie de fructele inteligenței sale. Or, de acest refuz s-a temut dintotdeauna ca de umbra sa. El știe că e un om mare, un mare scriitor, un ins menit să îndrume literatura și viața.

Încercă din nou să-și acceseze pagina personală. De data asta se deschise, dar din ea îi surâdea, parcă zeflemitor, chipul lui… Arghir Leolea. Era culmea: toată lumea știa că Leolea nu frecventează mediile de socializare și nu are cont pe nici unul. Chipul detestat dispăru, însă, instantaneu și pagina se închise, iar în locul ei reveni mesajul că nu are niciun cont la Facebook. Cineva își bătea joc, digital, de Iuliu Petru-Nenescu, iar acesta nici măcar nu bănuia cine ar putea fi infamul.

Oare ce-ar fi dacă l-ar suna direct pe Leolea? Nu au mai vorbit de mult, însă nici nu s-au certat pe față vreodată. L-a atacat feroce pe critic, e drept, cu cuvinte grele, când acesta a primit un mare premiu. Totuși, Leolea nu are cont de Facebook și se spunea că nici nu vrea să știe ce se scrie despre el acolo, prin urmare se poate să nu fi aflat de porcăria lui Iuliu. Oare i-ar putea spune criticul ceva care să-l lumineze, să-l facă să înțeleagă ce se întâmplă? O ști el ceva, de a apărut, absurd, pe pagina sa care nu s-a deschis? Oare cum trăiește omul ăsta, altminteri, activ în viața culturală și academică, fără medii de socializare?

Găsi în telefon un număr de-al lui Arghir Leolea și-l formă, sperând în secret că nu mai e valabil. Dar Leolea răspunse imediat: „Salut, ce faci, Cezar, măscăriciul piraților? Ți-ai mai adus și tu aminte de colegii de facultate? Care mai e viața ta?“ Auzind porecla pe care i-o dăduse încă din anul I, de când făcuseră cunoștință în Grozăvești (fuseseră repartizați în căminul D, în camere alăturate, Leolea la 7 și Nenescu la 5), regretă pe loc că dăduse acest telefon. „Bătrâne, vreau să te întreb ceva. Să-mi răspunzi sincer, nu e vorba de vreun secret. Ți-ai făcut cumva cont pe Facebook?“ „Nu, nicidecum. Nici nu se pune problema. Dar de ce mă întrebi, așa, netam-nesam? Cred că e prima dată când vorbim la telefon, iar tu mă întrebi de Facebook?…“ „Nu știu cum să-ți explic, și nici nu știu dacă trebuie… tocmai ție… Mi s-a întâmplat ceva bizar. Mi-a dispărut pagina de Facebook. Nu întreba, nu știu cum. Nu, nu mi-a fost suspendat contul și nu am fost sancționat, nu am încălcat nicio regulă, nu mi s-a comunicat nimic. Pur și simplu, existența mea virtuală a fost anulată. Nu mai apar nici în conturile prietenilor, nicăieri. Îi pot vedea pe toți, te-am văzut chiar și pe tine – de-aia te-am sunat – dar eu însumi am dispărut.“ „Păi pe mine ți-ai găsit să mă întrebi ce se întâmplă pe Facebook? Nu ai observat că nu am răspuns nici măcar la mizeriile pe care le-ai scris despre mine? Nu vreau să am de-a face cu așa-zisele medii de socializare. Mă tem că nu te pot ajuta.“ „Ba da, mă poți ajuta, pentru că… de fapt… voiam să te întreb: tu cum trăiești fără Facebook?“ „Ca înainte de Facebook. Adică scriu, public în reviste, scot cărți, particip la lansări și conferințe, mai apar pe la radio și televiziune… Sunt destule de făcut în viața asta reală. Nu mă interesează alte mijloace de comunicare publică. O prefer pe cea privată, pe telefon și prin email. Nu cred că-ți pot spune altceva. Nu am o rețetă secretă.“ „Aha. Nu vrei să mă ajuți, ești supărat.“ „Nu sunt deloc supărat, Iuliu. De mult nu mă mai interesează decât opinia oamenilor pe care-i stimez. Și, de ce să te mint, știi și tu, nu te-ai numărat niciodată printre ei.“ „Știam că e inutil să-ți telefonez. Ești crud, arogant și imposibil, cum erai și în facultate.“ „Tot ce se poate. Nu te contrazic: cum ți-am spus, opinia ta nu mă interesează nici cât negru sub unghie. Iar acum, dacă nu te deranjează, trebuie să intru la curs, oricât mi-ar plăcea să mai vorbim, trebuie să închid. La revedere.“ Leolea nici nu a așteptat ca Iuliu să răspundă și a încheiat convorbirea.

În clipele astea, mai ales după ce fostul său coleg i-a tuflit pălăria și a șters-o fără să-i dea vreo soluție, nici măcar una în bătaie de joc, se surprinse regretând profund că nu-și deschisese cont și la Twitter, la Instagram, sau, de ce nu?, la amândouă. Acum ar fi avut posibilitatea să ocolească obstacolul sau să denunțe public hărțuirea digitală. Pe Big Brother. Statul Paralel.

Ce-ar fi, în fond?… Își poate deschide pe loc un cont pe Twitter. Descărcă aplicația în telefon, dar, când o deschise, avu o surpriză neplăcută: Twitter îi comunică ritos că nu recunoaște existența unei persoane reale cu numele Iuliu Petru-Nenescu, că suspectează o tentativă de clonare din partea cuiva deja înregistrat și, în consecință, închide pentru totdeauna posibilitatea de acces de pe IP-ul telefonului respectiv. Se felicită rapid că nu conectase telefonul la rețeaua wi-fi a apartamentului: putea încerca din nou de pe laptop. Dar… Același rezultat: Twitter îi blocă și IP-ul rețelei de apartament. Să mai încerce pe Instagram? Dacă pățea la fel? În plus, Instagram e un fel de Tik-Tok, o chestie de poze pentru adolescenți, câți dintre cei care-i urmăreau postările pe Facebook – oameni cu pretenții intelectuale, măcar – l-ar urma într-un asemenea mediu trivial?

Furia creștea. Era conștient că se apropie o catastrofă iminentă și că nu poate face mare lucru s-o împiedice. Își aprinse pipa, „singura prietenă pe care a pus vreodată mâna“ (cum spunea arogantul Leolea). Bizar, nici pipa nu avea niciun gust, nu mirosea a nimic. Simțea că înnebunește, că-i vine să dea cu laptopul de pământ, dacă l-ar fi avut în față pe Mark Zuckerberg l-ar fi strâns de gât. Wallul se învârtea amețitor, parcă erau mai multe postări ca oricând. Iată-l din nou aici, pe acest wall venit de niciunde, pe Arghir Leolea însuși… deși nu are cont: facultatea unde este profesor, și care are cont, organizează o festivitate în onoarea celor 50 de ani recent împliniți… Cu această ocazie, Leolea lansa și un nou volum de eseuri, apărut tocmai la editura la care publica Iuliu, Comoditas, cu toate că fostul coleg nici măcar nu-l cunoștea pe marele istoric de artă care o conducea, darămite să-l lingușească, așa cum făceau toate „vedetele“ editurii… Fără cont de Facebook, fără like-uri, cu ajutorul algoritmilor infernali scorniți de furnicile digitale ale lui Zuckerberg, Leolea i se substituia pas cu pas și-i invada teritoriul. Era o culme a sfidării, musai să răspundă, dar cum?!…

Trebuia să se calmeze, în primul rând, altfel risca să facă infarct sau atac cerebral. Sorbi mașinal încă o gură de cafea. Ce bine că pipa s-a stins, rutina curățării și a reaprinderii ei îi va face bine, mereu i-a făcut. Până și acum, când nu se mai putea fuma în public, era de-ajuns să se vadă cu ochii minții cum arată cu pipa în gură, pufăind savant și privind de sus, ca un înțelept, lumea măruntă din jur, și vanitatea zgândărită se potolea. Își luă, așadar, ustensilele și începu să scurme febril prin pipă. Futacul de inox, cu coadă elegantă de fildeș, marca Savinelli, cu care se mândrea, părea bont, cu toate că era ascuțit ca un ac, acum sărea din pipă, nu reușea să curețe scrumul de pe pereții vetrei, nici să desfunde canalul de fum. Nervozitatea lui Iuliu creștea în loc să scadă. Azvârli pipa cât colo, răsturnă din greșeală cana de cafea direct peste tastatura laptopului, care se stinse înainte ca el să poată face cel mai mic gest, răspândind în cameră un miros neplăcut de electronice arse.

Din furia care urca în el ca lava unui vulcan, îl smulse soneria de la intrare. Nu era nevoie să se uite pe vizor. Ca niște lasere, ochii săi îl văzură prin ușă pe Mark Zuckerberg. Singur, fără bodyguarzii cu care umblă de regulă oamenii foarte bogați, însă nu încăpea nicio îndoială: în fața ușii de la intrare zâmbea protocolar chipul de tocilar cumsecade al stăpânului Facebook. Se repezi, deschise larg ușa, cu o mișcare violentă și, cu o forță dublată de exasperare, ca un sicar profesionist, înfipse adânc futacul, cu care mai înainte își curăța pipa, drept în inima mogulului mediatic. Precis, fără să-i tremure mâna, exact unde trebuia. Zuckerberg privi înmărmurit agresiunea, ca un spectator luat prin surprindere de desfășurarea piesei, fără să priceapă nimic, apoi căzu fulgerat, în pragul ușii, horcăind și zvârcolindu-se spasmodic. Nu pentru mult timp.

Era Paragină. Terminase de pictat firma și, în drum spre cârciuma Stele verzi, trecuse să arunce un ochi pe calculatorul lui Iuliu, poate reușea să-l ajute cu pagina de Facebook. Interfonul de la parter era stricat de mult timp, ușa blocului rămăsese descuiată.

În spatele lui Iuliu, împietrit înaintea cadavrului din prag, laptopul se trezi brusc la viață. Ecranul se aprinse, în culoarea albăstruie a celei mai cunoscute platforme de socializare a planetei, iar din el zâmbea cordial, cu dantura neobișnuit de albă a americanilor bogați, tocmai Mark Zuckerberg. Pe pagina personală a lui Iuliu Petru-Nenescu, Romanian Writer, magnatul postase o elegantă scrisoare de scuze din partea companiei Facebook. Ai cărei specialiști, în procesul de depanare a erorilor informatice care provocaseră oprirea globală a rețelei, încurcaseră, se pare, borcanele taman pe pagina sa.

Dedesubtul simandicoasei scrisori, ca niște umbre pe un ecran al tranziției, prietenii lui Iuliu postau într-o veselie poze cu pisici, câini, versuri proaste și alte patrupede. Și orice asemănare cu persoane, împrejurări sau replici din lumea virtuală era, desigur, pur fractalică.