Fericitul D. Bolintineanu

Scriind despre dezvoltarea culturii românești în ansamblu, proces pe care îl numește „regenerarea literaturii române“, Aron Densusianu (1837-1900), primul din lungul și prestigiosul șir de intelectuali cu acest patronimic, recunoaște că pasul decisiv n-a fost încă făcut: „n-am pus încă piciorul, sau cel puțin nu destul de sigur pe terenul care niciodată nu se va frânge, care niciodată nu va scăpa de sub picioarele noastre și pe care singur se va putea cultiva și va înflori adevărata literatură românească“ (în articolul Regenerarea literaturei române, din ziarul „Orientul latin“, an I, nr.1, 23 febr.1874). În această perspectivă trebuie să fie văzută și schița sau eseul O vizită la fericitul D.Bolintineanu (în nr.15 din 18 mai al „Orientului latin“), poetul fiind selectat nu neapărat drept cel mai reprezentativ dintre toți autorii momentului, ci acela al cărui profil răspundea așteptărilor tuturor, tineri și bătrâni, într-o vreme agitată și anunțând mari schimbări.

Începutul textului este elocvent, cu accentele dramatice ale unui vizionar, un vates, cuvânt pe care îl folosește Aron Densusianu: „O, tu suflet mare, animă candidă și nedespărțită de anima poporului român! O, tu, vate cu rostul de aur…“ (adică „profet cu gura de aur“). Invocațiile lui Densusianu arată clar care sunt marile merite ale poetului în ochii generației de după el : „ai scos de prin mormintele eroilor gloríele trecutului nostru“, dar mai ales „ne-ai vestit prin seculi viitorul“. L-a văzut pe poet și îl descrie în termeni avantajoși : „Pare că-l văd încă stând înaintea mea, înalt cum era el, palid la față și tras, cu ochii plini de foc, cu fruntea încrețită de griji. Pare că-l aud cu o voce apăsată dar dulce, c-un accent pătrunzător, cu espresiunile sale poetice și pline de melancolie. Pare că mi se înfățișează cu gesturile sale cele espresive, când vorbea de națiunea și de patria română. Nu te voi uita, superbule bard, nici pe patu-mi de moarte nu te voi uita !“

Relatarea continuă cu detalii concrete și precizări care dovedesc autenticitatea reconstituirii: „Era în luna lui august, la an 1868, când un favor al sorții îmi permise a vedea pe Bolintineanu“. Este de altfel una dintre foarte puținele confidențe despre raporturile povestitorului cu lumea literară din Capitală, între care Gr.H.Grandea (“junele poet“), editorul revistei „Albina Pindului“ care tocmai apăruse la București în prima sa perioadă și care își propusese să reprezinte aici ceea ce erau la Iași „Convorbirile literare“, adică să dezvolte „gustul pentru frumos, bine și adevăr“. Grandea, spune autorul foiletonului, îl avea pe Bolintineanu „ca pe un tată, îl onora și-i răsplătea cu profund respect și cu toată recunoștința posibilă binefacerile pimite odinioară de la dânsul“. Găsind momentul favorabil, Densusianu îl roagă pe Grandea să-l „conducă“ la Bolintineanu și întâlnirea se produce în casa familiei Zane din Batiște, unde era găzduit poetul: „Intrai cuprins de sfială și mă văzui față cu patru bărbați: doi, unul bătrân și altul tânăr, ședeau pe o canapea din fund, altul – și mai bătrân – sta rezemat pe brațele unui fotoliu. Al patrulea se plimba prin casă fumând o țigaretă, că ei erau după prânz“, și imediat acesta strânse mâna lui Grandea, prezentându-l celor de față. „Eu sum D. Bolintineanu, răspunse necunoscutul, strângându-mi dreapta.“ Un al treilea bărbat, cu înfățișare de militar „se recomandă cu numele Zăgănescu, bărbat cunoscut românilor din anul 1848, când comanda pompierii pe Dealul Spirei“.

În mod firesc, oaspetele profită de ocazie „pentru a examina pe furiș locul și fizionomiile“ și astfel se poate convinge că „locuința fericitului poet nu presenta ochilor nimic ce ar fi putut semana lux, a magnificență. Mobilatura era din cele mai simple: în partea de către ușă era un dulap de cărți, biblioteca multe poetului. Pe masa sta deschisă o carte voluminoasă ce mi se părea a fi un tom din letopisețele Moldaviei, nu sum însă sigur. Lângă carte vedeam călimariu, hârtie și condeie. Nimic nu mă împiedeca a crede că Bolintineanu se dispusese a scrie ceva: de nu-mi lipsea îndrăzneala, mă duceam să mă uit și la carte, și la șirurile ce se zăreau pe foaia de hârtie“.

Viața și opera lui Dimitrie Bolintineanu, călător impenitent, susținător activ al dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza și deci al unirii celor două principate românești, efor al Eforiei spitalelor civile și comisar în Comisia Dunăreană, înființată în 1856, care a fost și prima comisie europeană cu rol politic în gestionarea căii de navigație fluvială, apoi membru al guvernului prezidat de Stefan Golescu ca secretar de stat la Departamentul trebilor străine și reprezentant personal al lui Cuza la conferința puterilor garante în vederea realizării Unirii celor două principate, ne arată ce activitate acaparantă a desfășurat poetul care continua în acest timp să scrie poezii și un memorial despre călătoria sa în Moldova, o pledoarie pentru unirea principatelor în 1861, Cestiunea Unirii la Constantinopole, care pleda pentru idea ca unirea Principatelor să fie proclamată de națiune și nu acordată de puterile străine etc. În tot acest timp, Bolintineanu tipărește volumele Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Melodii române și versifică poemul în proză Cântarea României, pe care îl atribuie lui Bălcescu, satirele politice din Nemesis și publică roman „original de datine politic-filosofice“, traduce din Victor Hugo și colaborează la „Revista română“ a lui Odobescu cu traduceri din Anacreon, pe lângă alte multe colaborări. În 1863 este ministru al cultelor și instrucțiunii publice, dar continuă să publice broșuri despre viața lui Mihai Viteazul „pentru înțelegerea poporului“, viața lui Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș și Mircea cel Bătrân etc. Toată această viață de încordare și scris neostenit îl aduce în situația de a ieși din viața publică și demisionează din guvernul Kogălniceanu, iar în 1865 apar două volume de Poezii de D.Bolintineanu, atât cunoscute, cât și inedite, anul următor fiind publicat volumul de poezii scrise în franțuzește de autorul însuși: Brises d’Orient, cu o prefață de Philarète Chasles:

O viață de asemenea intensitate nu rămâne fără urmări și sănătatea poetului se resimte, cu perioade mai bune și mai rele încât în vara anului 1871 Bolintineanu, sărac și bolnav, este internat în Spitalul Pantelimon, cu specificarea „Dimitrie Bolintineanu, fost ministru la Culte, intrat fără haine“. Într-un manuscris de câteva pagini format mare care se păstrează la Biblioteca Academiei se găsește Lista de operele ce compun biblioteca dlui D.Bolintineanu pentru loteria ce are a se trage la 15 martie 1872 (cu) trei numere cîștigătoare, din care spicuiesc: trei (volume) Oeuvres de Shakespeare, Oeuvres de Lord ron, Oeuvres d’Homère, șase volume Oeuvres de Lamartine, Dictionnaire universel des contemporains, Letopisețele Țării Românești de M.Cogâlniceanu, Arhiva română de M.Cogâlniceanu, La Syrie a lui Volney, o gramatică englezească și multe altele între care și Preludele lui Haralambie Grandea pe care îl menționase textul din „Orientul latin“, cu totul „optzeci și opt volume bine legate“: atins de o boală incurabilă, Bolintineanu era în imposibilitate de a-și asigura existența și prietenii i-au pus biblioteca în vânzare pentru a-i putea asigura acel minimum necesar pentru a supraviețui.

Celor trei bilete căștigătoare le reveneau întâi cărțile găsite în biblioteca sa, adică o sută și un volum, între care nu este menționată niciuna dintre numeroasele sale publicații; cum se vede, nu este nicidecum o bibliotecă prea întinsă. Cel de al doilea loz câștiga biblioteca de stejar în care poetul își păstra comoara cărților sale, iar al treilea primea „celelalte mobile“, o masă, canapele, „fotoliul mare“, patru fotolii mici și galeriile de la ferestre. Pentru un fost ministru, poet și gazetar cunoscut într-o epocă agitată, interesantă și mai ales în care s-a născut România modernă, nu era o avere exagerat de mare: s-au scris mai multe biografii ale lui Bolintineanu, cu destul de multe contribuții notabile. „Biografia“ poetului însă, acea biografie pe care ar fi putut s-o scrie Călinescu de pildă, sau chiar Șerban Cioculescu, n-a fost scrisă încă și nu ne rămâne decât s-o așteptăm, fie și sub forma unei teze de doctorat.