Istoriile literare se scriu, de regulă, în limbile vernaculare. Faptul că Istoria literaturii albaneze de la origini până în prezent a lui Luan Topciu a fost publicată în limba română denotă, pe de o parte, respectul autorului față de această limbă, iar pe de alta confluențele culturale româno-albaneze. Luan Topciu este un cunoscut scriitor, traducător, profesor și diplomat albanez, născut în 1962 la Pogradec, doctor al Facultății de Litere a Universității din București cu o teză intitulată „Sentimentul dorului în literatura cultă și populară română și albaneză“, căruia i s-a decernat în 2018 Premiul Național pentru Literatură al Albaniei pentru traduceri. În ceea ce privește confluența literaturilor română și albaneză, vom zăbovi mai mult. Am publicat o analiză mai amplă a Istoriei literaturii albaneze în numărul 459 al revistei „Tribuna“1, motiv pentru care în acest articol m-am aplecat asupra interferențelor culturale și asupra rolului Țărilor Române în închegarea acestei literaturi.
Istoria literaturii albaneze particularizează aspecte caracterizând ambele literaturi, dintre care definitorie este alimentarea de la sursele populare bogate, din culturi predominant rurale, prin intermediul unor limbi care au un substrat comun. Mai mult, cele două literaturi au evoluat distinct, dar nu foarte diferit, cu mențiunea că cea albaneză nu s-a organizat în jurul unor școli, curente sau direcții, ci în jurul unor personalități importante. De la primele texte, cele latinești ale lui Marin Barleti (1450-1512), autorul cunoscutei lucrări Asediul Skodrei (1504), sunt evidențiate raporturile dintre spațiile culturale românesc și albanez (a se vedea corespondența lui Skanderbeg cu Vladislav al II-lea invocată în prima istorie a eroului albanez, publicată în 1505). Până la prima lucrare în limba albaneză, Liturghierul lui Gjon Buzuku (1555), există numeroase texte scrise în această limbă, cel mai vechi reproducând formula de botez descoperită de Nicolae Iorga în Codicele Angeli (1462). Literatura albaneză veche s-a dezvoltat atât pe teritoriul actualei Albanii, cât și în Italia, în special în sud, în localitățile fondate de comunitatea arbëresh, dar și în alte teritorii: în Kosovo, Macedonia, Grecia, în capitala Imperiului Otoman și în marile orașe otomane, în Țările Române. Ilustrativ este cazul Dorei d’Istria (Elena Ghica/ Gjika), autoare printre altele a primei lucrări despre comunitatea albaneză din România, cunoscută atât în Europa Occidentală, cât și la Moscova.
Literatura renașterii naționale albaneze propune nume consistente, printre care cel al poetului național Naim Frashëri (1846-1900), un romantic târziu asemenea lui Eminescu, a cărui operă a fost publicată aproape în întregime la București, o personalitate literară remarcabilă, care a „pus bazele limbii literare albaneze“ (p.220), al fratelui său, Sami Frashëri (1850-1904), cu ajutorul căruia a înființat publicația de referință Drita, al lui Naum Veqilharxhi (1797-1846), care a locuit la Brăila, participant la Revoluția de la 1821, autor în 1844 al primului abecedar albanez, al lui Kostadin Kristophoridi (1826-1895), traducătorul Bibliei în albaneză, autor al unei gramatici și a unui dicționar albanez-grec. După declararea independenței, la 28 noiembrie 1912, literatura albaneză a propus nume importante, reformatori ai diferitelor direcții în literatură, printre care Gjergj Frishta (1871-1940), cunoscut drept „Homerul Albaniei“ sau Ernest Koliqi (1903-1975), fondatorul prozei albaneze moderne. În istoria literaturii albaneze, un capitol distinct este alocat scriitorilor albanezi din Țările Române, care prezintă aspecte biografice și artistice comune: formarea pe teritoriile românești, sub amprenta literaturii române, importul unei matrice culturale noi, dar adaptabile spațiului cultural albanez și, implicit, prezența unor particularități stilistice care confirmă confluența literaturilor: Asdreni (1972-1947), autorul versurilor imnului național, cel mai puternic influențat de poeții români, Lasgush Poradeci (1899-1987), „cel mai profund poet“ de limbă albaneză (p.320) sau Mitrush Kuteli (1907-1967), un prozator și traducător de referință. După cel de-Al Doilea Război Mondial, odată cu instalarea comuniștilor, literatura albaneză a fost obligată la mariajul cu marxism-leninismul și realismul socialist (mulți scriitori au fost uciși sau întemnițați și supuși unui supliciu de neînchipuit de regimul Hoxha). Primele scrieri importante se datorează lui Mehmet Myftiu, Petro Marko și Ismail Kadare în proză, aceluiași Ismail Kadare, lui Dritëro Agolli și Fatos Arapi în poezie. Literatura contemporană, cunoscută în special prin vârful Ismail Kadare, este una care încearcă o recuperare a funcției estetice, a repoziționare în raport cu ideologiile, și care propune nume mari, precum cel lui Visar Zhiti sau Fatos Kongoli, dar și o literatură a exilului din care remarcăm numele Agron Tufa și Ornela Vorpsi. Asumarea proiectului unei literaturi albaneze dezbrăcate de ideologie, care a reușit să recupereze literatura de sertar extrem de bogată a anilor comuniști, este un demers remarcabil al complexului om de cultură Luan Topciu, el însuși parcurgând pașii lui Lasgush Poradeci și servind în egală măsură cele două literaturi.
____________________
1 Adrian Lesenciuc. (2021). Istoria literaturii albaneze sau scurtă introducere în albanologie. „Tribuna“. nr. 459/ 15 octombrie.