Vocea nepotului Demostene l-a ajuns din urmă: Hei, tataie! Te grăbești, nu glumă!Așa-i, a spus Vladimir, fără să se oprească, Evelina stă de două ore singură acasă.
Las-o să stea, oricum nu știe că-i singură. Bem o bere în sănătatea ei, uite aici, la terasa din colț. Sunt cu un prieten, i-am zis de tine, vrea să te cunoască. Și apropiindu-i-se de ureche: Poate să te ajute în chestia aia cu tribunalul.
Tocmai de acolo vin. Cum poate să m-ajute? Se amână întruna, hârtiile mele parcă le ard degetele.
Hai, și-o să vezi.
Vladimir a privit în lungul drumului, a ezitat o clipă:
Doar cinci minute. Tocmai, că mătușă-ta nu știe că-i singură și nu-și mai aduce aminte ce-are voie și ce nu.
Cinci minute e perfect. Cât îți ia să dai pe gât o bere și să schimbi o vorbă.
Vladimir l-a văzut prea târziu pe bărbatul mătăhălos, cu o cămașă înflorată stând să plesnească peste pântec și, în spatele lui, parcată lângă trotuar, o mașină neagră, imensă și lucitoare. Demostene era, ca de obicei, spilcuit, cu un costum încheiat la doi nasturi, care îl făcea și mai zvelt. Ar fi putut da senzația de eleganță, îl trădau, însă, privirile speriate și zâmbetul tot mai forțat pe măsură ce se apropia de masa burduhănosului care-i privea cu aerul plictisit al celui care nu trebuie lăsat să aștepte. Plictiseala îi năpădea prin toți porii, obrajii și țeasta rasă îi sclipeau de parcă era dat cu untură, ca luptătorii care se iau la trântă și vor să alunece prin brațele adversarului.
Uite, tataie, Berbecu vrea să-ți facă cinste, a făcut Demostene oficiile. Și apoi, cu același zâmbet de parcă ar fi încălțat pantoful Cenușăresei și voia să-i facă pe ceilalți să creadă că i se potrivește: Nu-l cheamă Berbecu, dar așa i se zice, scoate orice ușă din țâțâni. Ia zi-i, Berbecule, așa-i?
În timpul acestei prezentări care se voia un elogiu, Berbecu nu și-a schimbat poziția prăvălită pe scaun, singurul gest de curtoazie a fost să pocnească din degetul mare și inelar, apoi să indice cu arătătorul scaunul de vizavi:
Stai jos, bătrâne. Să vorbim ceva.
Avea o voce care venea, parcă, din intestinul gros și nu într-una din zilele lui bune. Vladimir a simțit pornirea de a se da un pas înapoi, dar aerul neajutorat, de-a dreptul disperat, al lui Demostene l-a făcut să se așeze. Berbecu ridica încet pleoapele de parcă tocmai fusese trezit din somn și asta nu-i făcea deloc plăcere. Ochii se potriveau cu restul chipului nădușit, pupilele de un verde ca mătasea broaștei înotau într-un alb-gălbui care se revărsa din când în când pe la colțul ochilor ca un fel de nădușeală a vederii.
Ca și cum acela ar fi fost al treilea sistem de semnalizare al namilei plictisite, Berbecu a pocnit din degete și ospătarul s-a înfățișat cu o tavă de pe care halbele au trecut în dreptul fiecăruia. Vladimir a primit-o pe-a lui fără să schițeze vreun gest, Demostene și-a muiat buzele, neîncumetându-se să refuze. Berbecul a pus halba la gură și n-a gâlgâit, ci a supt-o, așa cum bivolul golește, după o zi de povară, găleata cu apă.
După care cei trei, primul în așteptare, cu spatele drept, al doilea ridicând din umeri nervos, iar cel de-al treilea ștergându-se la gură cu mâneca și slobozind un râgâit din rărunchi, s-au privit în tăcere. Pentru ca gândurile și dialogurile dintre ei să nu aibă niciun ascunziș pentru noi, ar trebui să-i cercetăm în toate ipostazele.
Așadar: combinații de trei luați câte unul. Faza monologurilor:
VLADIMIR: Poate ai dreptate, Evelina, ar fi trebuit să-mi văd de drum. Dar dacă mă gândesc cât a trecut de când n-am mai stat la o bere, s-ar găsi motiv pentru un rând. Măcar dacă aș avea pentru ce să beau. Un motiv ar fi, cum se zice, adică să-mi beau necazurile. Bine-ar fi, bei și gata. Dar uite că tot bei și nu scapi de ele, paharul cu necazuri nu se golește.
Văd că nici Demostene nu e cu toții boii acasă. Ce băiat frumușel și cuminte era! Frumușel e și acuma, a tras din neamul vostru fruntea înaltă și nasul grecesc, atâta că nu mai știe cum să le poarte. Cuminte nu prea mai e, intră în tot felul de belele. Și fața ăstuia care-și zice Berbecu și nădușește fără să miște un deget îmi arată că beleaua asta e cam mare. Nu găsește pe nimeni altcineva căruia să i se plângă decât pe mine. Ar fi bine dacă s-ar plânge, măcar n-ar mai născoci vreo ticăloșie.
DEMOSTENE: Babalâcul ăsta se uită la mine de parcă m-ar fi cules de pe stradă. Mi-a fost mereu silă de manierele lui de tătic. Dacă ar fi după el, ar trebui să-i zic mersi de trei ori pe zi, dimineața, la prânz și seara și la ceaiul de la ora cinci, dacă s-ar putea. Când îl văd că se uită la mine de parcă aș întinde mâna după pomană, care-o fi aia, îmi vine să-l strâng de gât.
Și ăstălalt, grăsanul, altă creatură. Cu ochii înecați în grăsime, pe jumate adormit. Dar știu că nu-i deloc adormit, pramatia, când e rost de ceva, sare ca un șarpe. Dracu’ m-a pus să mă împrumut tocmai la berbecu’ ăsta și dracul o să mă ia dacă nu-i dau banii înapoi. Dar n-avea grijă, tataie, dacă mă duc dracului, te iau cu mine. Să văd ce-o să facă atunci baba aia care abia-și numără umbrele degetelor pe perete.
BERBECU: Nici măcar n-ai cu cine bea ca lumea o bere. Dacă duci halba la gură, bea-o, dacă vrei doar să te clătești, mergi în pana mea și fă-ți gargară cu mușețel. Când bei și te gândești în același timp, ori nu ți-e sete, ori ești prost.
Monologurile, însă, cel mai adesea, pun false probleme, adâncesc depresii și nu duc nicăieri. De vreme ce aceeași persoană pune întrebările, dă și răspunsurile, înseamnă fie că pune doar întrebările care-i convin, fie răspunsul e în doi peri, fără grijă că altcineva o să-i reproșeze. Dacă e să alegi între variante, nu te pot ajuta decât dialogurile.
Așadar, combinări de trei luați câte doi. Faza dialogurilor:
DEMOSTENE ȘI VLADIMIR.
VLADIMIR: Ce poate fi atât de prețios încât să merite să fie așteptat de cineva care conduce o mașină ca asta?
DEMOSTENE: Credeam, tataie, că la vârsta matale ai învățat că cu cât știi mai puțin, cu atât trăiești mai mult.
VLADIMIR: Nu de viața mea e vorba aici. Mie nimic prematur nu mi se mai poate întâmpla. Mi-am trăit traiul, cum se zice, mi-am mâncat mălaiul. Și e bine spus; am mâncat mai mult mălai decât făină, dacă înțelegi ce vreau să spun. Eu nu mai am decât o dorință pentru lumea asta, băiete: să trăiesc cât să nu mor înaintea Evelinei, să n-o las singură pe lume. Și cred că știi de ce.
DEMOSTENE: Să-ți zic că știu ca să-ți fac plăcere, sau să-ți zic pe bune?
VLADIMIR: De când spui tu lucruri care să-mi facă plăcere?
DEMOSTENE: Tocmai de-aia, că dacă ți-aș zice să-ți placă, ai crede că umblu cu așa și pe dincolo. Așa că-ți zic pe bune: ce te tot căznești cu mamaie? Nu vezi că femeia trage să moară? Pe bune, mai rău o chinuiești.
VLADIMIR: Unde vezi tu că trage să moară?
DEMOSTENE: Tataie, bănuiesc că vorbim de aceeași persoană. Mamaie nici nu știe dacă trăiește pe lumea asta sau pe ailaltă, se uită la mine și mă întreabă dacă am venit să schimb butelia.
VLADIMIR: Să-i zici că da, ai venit să schimbi butelia. Dacă ea nu mai poate în lumea ta, ai putea să intri tu în lumea ei,. Măcar atât să faci și tu pentru ea, la câte a făcut ea pentru tine.
DEMOSTENE: Faci mișto de mine, tataie. Cum să-i zic c-am venit să schimb butelia, nici măcar n-am văzut în viața mea cum arată o butelie.
VLADIMIR: Si ce dacă? Nu-i vorba de viața ta, ci de a ei! Tu nu înțelegi, ea, în sufletul ei, e fericită, chiar dacă trebuie s-o duc de mână când merge la baie. În mintea ei, își trăiește copilăria, țopăie și sare șotronul.
DEMOSTENE: Și dacă e copil, îi trebuie dulciuri. Ai destui bani de bomboane?
VLADIMIR: Ce vrei să spui?
DEMOSTENE: Zic bine ce vreau să zic. Bomboanele alea albe și albastre și roșii și verzi, parcă agiți steaguri la un meci între italieni și francezi. Altfel de copilărie, altfel de bomboane. Cam scumpe, aș adăuga, dacă-mi permiți. Și nu e ca și cum nu-i dai bomboane dacă nu-i cuminte. Și dacă-i obraznică, tot trebuie să i le dai, altfel s-a cam dus copilăria, care oricum e cam cu curu-n sus.
VLADIMIR: De când te preocupă pe tine chestia asta?
DEMOSTENE (fără să se ostenească să răspundă): Cum merge procesul cu casa? Ți-o dau ăștia înapoi?
VLADIMIR: Tot trebuie să mi-o dea până la urmă. Nu știu de ce o lungesc atât, ba pun termene la Paștele cailor, ba cer tot felul de acte. Azi iar mi-au cerut ceva de la cadastru. De câte ori mă văd, ăia de la Primărie își fac cruce. Vezi tu, băiete, în ticăloșia lor, revoluția ălora a fost mai deșteaptă. Când a fost să-ți ia casa, nu le-au trebuit decât câteva ceasuri. Când e să ți-o dea, ăștia se căznesc cu zecile de ani.
DEMOSTENE: Las-o p-asta cu revoluțiile, poți să-mi vorbești la fel de bine de Horia, Cloșca și Crișan, mă interesează la fel de tare. Mie să-mi zici ce crezi că înseamnă că trebuie să-ți dea casa până la urmă? Nu-i așa că te dai mare?
VLADIMIR: Cum adică? E casa Evelinei, a fost a părinților și bunicilor ei, acolo a crescut, de-acolo i-au dat afară comuniștii. Cred că ăia de la Casa de Pensii care s-au mutat acolo nici nu s-au ostenit s-o zugrăvească.
DEMOSTENE: Nu asta-i tema, tataie, nu te fă că nu-nțelegi! N-a zis nimeni că hardughia aia nu-i a ta. Dar nici n-a zis nimeni că-i a ta. S-ar putea ca atunci când or să zică și s-o scrie pe hârtie, s-o facă sul și să ți-o pună, în loc de icoană, între mâinile puse una peste alta pe piept. Sau să ți-o citească, la acatiste, de parastas. Așa că las-o pe-asta, c-o să-ți facă dreptate până la urmă. Că veni vorba, urma scapă turma, dacă urma turmei e berbecul.
VLADIMIR: Ce-are berbecul cu procesul meu?
DEMOSTENE: Asta o să ți-o spună chiar Berbecu! Ascultă-l cu atenție, e om de onoare, la el cuvântul e cuvânt. O zic pentru binele tău, nu te pune cu el. Și mai scutește-mă cu ce-ați făcut voi pentru mine. Nu ești tata meu, tataie, să-ți intre bine-n cap. M-ai crescut de dragul maică-mii, Dumnezeu s-o odihnească, și de gura babei ăleia care vorbește acuma cu umbra ei. Dacă era după tine, mă trimiteai la orfelinat din prima. Zi bogdaproste că m-ați crescut, v-am mai înveselit casa, altfel trăiai, ca și-acuma, numai printre momâi.
Demostene și Berbecu, Demostene cu privirile rătăcite, de parcă s-ar aștepta ca cineva să-l înhațe pe sus, Berbecu, cu aparența bovină, nădușind ca și cum ar fi tras la jug, dar dormitând, cu pleoapele pe jumătate căzute, de parcă nu s-ar fi mișcat de acolo cu ceasurile. Impresia asta paradoxală năștea o alta: cu cât Demostene era mai neliniștit, cu atât Berbecu se sinchisea mai puțin, cu cât Berbecu era mai indiferent, cu atât Demostene era mai îngrijorat. Încât a spus, cu voce gâtuită:
DEMOSTENE: N-ai ce zice, am făcut ce ți-am promis.
BERBECU: Ce mi-ai promis?
DEMOSTENE: Că ți-l aduc pe bătrân.
BERBECU: Ăsta e bătrânul tău? Ăsta, cu cravată la gât și costumul care pute a naftalină?
DEMOSTENE: Chiar așa.
BERBECU: Nu se pune. Eu nu ți-am cerut să faci casting de babalâci. Nu asta mi-ai promis, pulică. Eu n-am firmă de îmbălsămări. Mă ocup de imobiliare. Nu trebuia să mi-l aduci.
DEMOSTENE: Mă gândeam că… dacă-i zici tu… Pe mine nu m-ascultă, dacă-i zic.
BERBECU: Dar cine ascultă de tine, bulangiule?
DEMOSTENE: Nu mă lua așa.
BERBECU: Că ce? Te iau cum vreau, te iau pe toate părțile, dacă vreau, dar la asta ai noroc, că nu vreau. Să-ți zic eu cum e când promiți. Ce ți-am promis, dacă nu-mi aduci banii în trei zile?
DEMOSTENE: Nu pot să ți-i dau pe toți optzeci de mii, dar ceva din ei…
BERBECU: Optzeci de mii? Ți-a stat ceasul?
DEMOSTENE: Nu, de ce?
BERBECU: Aia era săptămâna trecută. Mai scobește-te de douăj’ de mii, s-au făcut o sută între timp.
DEMOSTENE: N-am vorbit așa…
BERBECU: Cine n-am vorbit? Aici vorbesc numai eu, tu plătești. Zici că-ți merge ceasul? Cât e?
DEMOSTENE: Trei și cinci.
BERBECU: Au trecut deja cinci minute? Atunci a mai crescut cu o mie de lei.
DEMOSTENE: …
BERBECU: Ce ziceam că ți-am promis, dacă n-aduci banii?
DEMOSTENE: Nu știu, n-ai promis.
BERBECU: Tocmai aia e, că nu ți-am promis. Încă nu știu ce-o să-ți fac. Las la inspirație. Nici nu știi ce inspirație m-apucă. Așa că io zic să ai grijă de babacu’, vezi că i s-a strâmbat nodul la cravată, aranjează-i-l.
DEMOSTENE: Faci mișto de mine.
BERBECU: Zici tu? Eu fac mișto de tipii mișto și tu nu ești mișto, ba ești cât se poate de nasol. Și dacă nu-l aranjezi tu pe babacu’, asta e. Știu io pe unul care tocmai a ieșit de la pârnaie și care se pricepe la nodurile astea care se leagă de gât. Să vezi cum bați după aia ora exactă cu călcâiele, ca pendulul.
DEMOSTENE: Dacă-i pe-așa, mai bine mă duc și-i pun babei perna pe gură, să terminăm odată!
BERBECU: Nu fi idiot. Cum o să-l mai convingi pe babacu’, dacă n-o să mai aibă de mila cui să plângă?
Sub aceste auspicii favorabile urmează dialogul dintre Berbecu și Vladimir. Bătrânul ședea tăcut, cu degetele desfăcute pe marginea mesei. Doar Berbecu putea începe conversația:
BERBECU: Auzi, bătrânelule, de ce crezi că tu ai venit pe jos, iar eu am venit cu mașina asta bengoasă care o vezi în spatele meu?
VLADIMIR: La drept vorbind, o mică plimbare pe jos nu v-ar strica.
BERBECU (trece cu vederea): Știi, bătrânelule, de ce mi se zice mie Berbecu?
VLADIMIR: Pentru că puteți sparge orice ușă.
BERBECU: Te-ai prins. Dar nu numai de-asta. Pentru că sparg uși, dar și că sparg căpățâni. Vezi pe-aicea vreun cap spart?
VLADIMIR: Nu, deloc.
BERBECU: Ia-ți o oglindă, uită-te-n ea și ai să vezi acușica unul, dacă te mai iei la garagață cu mine.
VLADIMIR: N-am vrut să vă supăr. Îmi cer scuze.
BERBECU: Nu m-ai supărat, că dacă mă supărai, nu mai aveai timp să-ți ceri scuze.
VLADIMIR: Eu zic că așa e frumos, dacă deranjezi cu ceva, fără intenție, să-ți ceri scuze. Așa am fost educat.
BERBECU: Știi ceva, bătrânelule, scutește-mă cu educația aia a ta. Te pomenești că ai citit și o grămadă de cărți.
VLADIMIR: Am citit, sigur. O vreme am și predat la facultate.
BERBECU: Să știi ceva de la mine. Io dacă mă pun, citesc toate cărțile alea ale tale într-un an, ce zic un an, în câteva luni. Da’ tu nu câștigi banii mei nici în zece vieți, nici măcar așa lungi cum ți-o văd pe-asta. Da’ ceva-ceva tot am putea să facem cu banii mei și cu cărțile tale, dacă zici că ai învățat ceva din ele.
VLADIMIR: Ca să fiu sincer, nu văd ce.
BERBECU: Cu bani poți să faci rost de cărți. Cu cărți nu poți să faci rost de bani. Dacă zici că ești un om cu carte, sigur te-ai prins de chestia asta. Așa că eu cu banii mei plătesc un om cu carte. El deschide în fiecare dimineață computerul și vede cum stă treaba cu procesele care mă interesează. Și acum un ceas, omul ăsta al meu mi-a spus că procesul tău cu retrocedarea s-a amânat iar. Nu trebuie să pui la suflet, așa o să se întâmple mereu.
VLADIMIR: Mă iertați că întreb, dar de ce vă interesează procesul meu?
BERBECU: Din întâmplare. Mi-e drag prostănacul ăsta de Demostene și vă vreau binele, la toți din familia lui. Ți-am zis-o la mișto, bătrânelule, mi se rupe-n paișpe de Demostene al vostru. Cea mai bună afacere pe care pot s-o fac cu el e să-l cumpăr la cât face și să-l vând la cât crede el că face, dacă găsesc un cumpărător la fel de prostovan ca el. Că nu dau două parale pe el, te-ai convins, dar e-al tău, ține-ți-l sănătos. Pe mine mă interesează casa aia pe care-o vrei înapoi. Mi-o vinzi?
VLADIMIR: Cum s-o vând, dacă n-am luat-o înapoi? Ce notar ar accepta o asemenea tranzacție? Cât timp sunt încă în proces…
BERBECU: Foarte bine. Văd c-ai înțeles. Vinde-mi procesul. La tura următoare mă duc io în locul tău. Îți cumpăr dreptul pe casă.
VLADIMIR: Asta nu se poate. Comuniștii i-au dat afară pe socrii mei și le-au luat casa.
BERBECU: Și lu’ bunică-miu i-au luat cocoșeii. Au pus-o pe bunică-mea să și-i despletească din păr. Dar eu nu-ți promit cocoșei în locul casei, că nu-i mai am. Uite, îți dau o sută de mii de lei.
VLADIMIR: Cred că glumiți. E un palat.
BERBECU: Câte etaje are palatul ăsta?
VLADIMIR: Un etaj. Și mansardă.
BERBECU: Pe locul ăla trântesc un bloc cu cinci etaje. Ăla palat. Și peste suta de mii, mai socotește o sută de mii, datoria bulangiului de Demostene. Pe care nu-i dau, dar nici nu-i iau, care-i cam tot aia.
VLADIMIR: Ciudat că are să vă dea atâția bani, am văzut de dimineață că v-a mai înapoiat câte ceva din datorie.
BERBECU: Vezi cam prea bine la vârsta ta, bătrânelule. Eu zic să-ți iei niște ochelari greșiți, nu trebuie să vezi bine tot timpul. Și-n rest, mai gândește-te.
VLADIMIR: Mi-e teamă că asta nu se poate, nu pot să accept.
BERBECU: Uite, tataie, îți zic eu ce se poate și ce nu se poate. Dacă nu-mi vinzi dreptul pe casă, oricum n-ai s-o vezi niciodată. Îți promite asta Berbecu. Și ai auzit, sunt om de cuvânt. De ce crezi că te tot amână pe tine și pe alții ca tine? Judecătorilor și procurorilor nu le plac victimele. Când o să răspund eu la apel în locul tău, o să vezi c-o să câștig în doi timpi și trei mișcări. Și cu asta le dăm și comuniștilor peste bot.
Nu ne-au mai rămas decât combinări de trei luați câte trei. Berbecu a pocnit din nou din degete și a făcut în aer câteva rotocoale cu arătătorul, ceea ce însemna încă un rând. Faza finală:
VLADIMIR: Mie mi-e destul, nici pe asta nu pot s-o beau.
BERBECU: Nu bei, nu bei, nu te silește nimeni. Dar mai bine nu bei o bere proaspătă, decât să nu bei una răsuflată. Cu afacerile e tocmai pe dos. Mai bine să refuzi o afacere răsuflată, decât un proaspătă. Mai ales când propunerea e de nerefuzat.
Berbecu vorbea fără să-și schimbe mimica feței, iar buzele păreau nemișcate. De parcă vorbea din gât, cu măiestria unui ventriloc. În el trăia numai nădușeala. Dacă, prin absurd, ar fi plâns vreodată, lacrima i-ar fi fost tot o picătură de sudoare rostogolită pe obraz. Numai gândurile erau tăioase, ele aveau un alt ritm decât al nădușelii, căci oțelul nu asudă.
VLADIMIR: În cărți scrie că o afacere e bună când câștigă toate părțile.
BERBECU: Așa scrie în cărți? Iote-te, am scris cărți fără să știu! Și ce-am mai scris în cărțile alea?
Bătrânul părea că și-a pierdut răbdarea. Își privea ceasul, căutând un prilej să se scuze și să se ridice. Privirile rugătoare ale lui Demostene îi cereau să mai rămână. I s-a făcut milă de el și s-a gândit o clipă că dacă a ajuns să-i fie milă, înseamnă că-l iubește mai puțin. A ridicat halba și a băut o înghițitură, să-și acopere, pe chip, părerea de rău. A simțit că Berbecu îl privea și, culmea, aștepta un răspuns la întrebarea lui.
VLADIMIR: De ce mă întrebați ce-i în cărțile alea, dacă ziceți că le-ați scris?
BERBECU: Am vrut să verific dacă ai citit până la capăt și ai înțeles. Asta așa-i, bătrânelule, o afacere bună e aia la care câștigă toți. Da’ vrei să-mi explici și mie ce înseamnă să câștigi? Că pentru unii înseamnă să ai mai mult, pentru alții să nu pierzi mai mult, că și să nu pierzi e tot un fel de câștig. Să mor io dacă zero nu e uneori o cifră mare. Cum ar fi la bulangiul ăsta. Da’ pentru tine, bătrânelule, cum n-ai decât un zero, și ăla barat, eu îți dau cinci de zero, dar îți mai pun și un băț în față. Dacă mă superi, îți iau bățul și-ți rămân cinci de zero. Sau, dacă vrei, să nu zici că nu-s domn, zece de zero sau o sută de zero, sau un catrilion de zerouri care, dacă stai să te gândești, fac tot cât un zero. Adică mai mult de-o grămadă.
DEMOSTENE: Tataia e inginer, știe să socotească. Și noi știm cum să ne socotim între noi.
BERBECU: Dacă știți cum să vă socotiți între voi, atunci socotiți-vă repede. I-ai zis bătrânelului de tataie că nu ne jucăm și că, tocmai de-aia, ești foarte grăbit?
DEMOSTENE: Nu i-am zis. N-are el treabă cu asta.
BERBECU: Ba eu cred că are multă treabă cu asta. Că dacă n-are el, o să ai tu foarte, foarte multă treabă. Și asta, dacă ai noroc, pentru că s-ar putea și să n-ai nicio treabă, adică să se termine repede. Depinde de inspirația de moment, cum ți-am zis. Sunt și eu poet, bătrânelule, am și eu inspirație, muzele mele. Demostene e una din muzele mele, cum îi zice, Veronica Micle.
VLADIMIR: Pe mine m-ați pierdut deja, tonul discuției mă depășește. Mai bine mă retrag.
BERBECU: Mă retrag, zice boierul. Zi și tu, bătrânelule, ca omul, mă duc, am plecat, mă ușchesc. Auzi la el, mă retrag. Păi numai ăia caftiți se retrag, tataie, noi ne-am întâlnit să învingem, să-i caftim, ’tu-i mama mă-sii!
DEMOSTENE: Futu-i!
BERBECU: Vezi, a înviat nepotul. Acuma, fii atent, că ce-ți spun n-o să repet. Și-așa am vorbit prea mult și strică la glandă. Nu ești singurul pe care am pus ochii, mai am pe țeavă vreo treizeci ca tine. Aș putea să fac cu voi un grup de prieteni pe WhatsApp. Pe strada ta mai sunt vreo trei care zic ca tine că au palate. Vax, sunt toate niște dărăpănături. Poate că erau palate acum o sută de ani, când întorceau trăsura la poartă. Acuma singurele palate sunt Mall-urile. Pe mine nu mă interesează șandramaua ta, poți să ți-o iei în sac, să ți-o pui în spinare și te cari cu ea, ca Moș Crăciun. La vârstă te și încadrezi. I-o pui lu’ nepotu’ Demostene sub brad. Pe mine mă interesează pământul de sub ea, te-ai prins? Ăsta-i progresul. Eu sunt progresist, judecătorii sunt și ei progresiști, le dăm tot ce trebuie să nu se opună progresului. Fii și tu progresist, bătrânelule, ai văzut ce-au pățit indienii când s-au opus la calea ferată, cum i-a călcat trenul. Mai luăm un rând?
Și cu asta combinările s-au încheiat.
(Fragment din nuvela „Unchiul Turi“, parte a volumului gata de tipar „Povestiri despre oameni obișnuiți“)