Abilitatea, dar și ispita de a scrie la ziar i-au încercat întotdeauna pe scriitori. Chiar și pe unii mari. Cei mai mari. Eminescu și Arghezi sînt, totodată, și cei mai de seamă ziariști în limba română. Ispitiți cu bani, chiar dacă numărabili, scriitorii au văzut în practica scrierii la ziar un folos indispensabil. Uneori cîștigarea pur și simplu a pîinii cea de toate zilele. Mai niciodată însă publicistica în ziare n-a fost o miză valorică scriitoricească. Dimpotrivă, articolele, precum ediția însăși a ziarului de a doua zi erau superflue, uitate acolo într-o colecție tot mai de prisos. Cazurile de supraviețuire a textelor din ziar ale unor scriitori sînt rarisime, cele mai multe fiind lipsite de informația concretă (substanța vie a oricărui articol). Supraviețuiesc, rar, doar cele excelînd în expresie, stil sau anecdotă, adică avînd un coeficient de literaturizare evident. Ele trădeză cu grație genul gazetăresc și sar dezinvolt în cel epic, cel al prozei sau în lirica prozastică.
Ion Mureșan, unul dintre poeții noștri de referință de astăzi, cultivat cu osîrdie nu doar în mediile scriitoricești , ci și în cele mai largi intelectuale, indiferent de domenii, să nu mai vorbim de boema literară de pretutindeni, nu scrie simple articole de ziar (INDULEGENȚE. Publicistică, Charmides, 2020, cu o prezentare pe coperta a IV-a de Al. Cistelecan). Precum iluștrii, clasicii lui precursori scriitori, el propune adevărate „proze scurte“ în care captează viața vie și personajele repede recunoscute de cititor. Nu o dată cititorul însuși se identifică amuzat sau consolat, după împrejurare, în ele.
Pe urmele criticului literar Petru Poantă, Ion Mureșan lansează și o simpatică teorie a genului numindu-l prudent pre-literatură. „Pre-literatura este vârsta cea mai fericită a literaturii. Pre-literatura este copilăria literaturii. (…) Pre-literatura e bâlba genială.“ (p. 12). Sigur, exemplele sînt din și despre novicii scrisului în general, dar teoria privește inclusiv genul etern aflat în fața literaturii, candida noastră gazetărie.
„Prozele“ lui Ion Mureșan, admirabile fără excepție, sînt pe teme mici, de viață măruntă. Niciodată, paradoxal cu teme înalte, doctrinare, intelectuale în substanță și expresie, proprii, indispensabile pentru niște, așa-zise chiar de autorul lor, „editoriale“. Sînt cu personaje așijderea, cele mai multe din zonele precare ale vieții de astăzi – crîșme lăturalnice, cartiere sărace, microgrupuri extrase din aglomerații în mijloace de transport în comun, tramvaie, autobuze, trenuri cu mers anapoda, gări și stațiile lor, pustietăți rurale uitate de Dumnezeu în care, uimitor, supraviețuiește te miri cine. Sînt scrise, prozele, oarecum în versuri ocultate stilistic: au cadența ascunsă a înseși poemelor lui Ion Mureșan, dezvoltînd, în volute, viziuni peste viziuni. Toate au un suport benign umoristic, de extracție specifică, nu doar ardelenească, ci chiar mai mult și precis localizat: clujeană. Adică din județul Cluj. Ele par nu o dată anecdote cu ardeleni repovestite inconfundabil epic de Ion Mureșan. Una dintre ele, care circulă în diferite variante, e cea care răspunde la întrebarea: cum te cheamă, bade? „Gheorghe, dar mi se spune Ioan. Gheorghe în acte, Ioan pentru cunoscuți“. Relația autorului cu personajele sale este empatică fără rezerve. Bonom-hîtru, autorul fabulează în jurul lor extrăgînd morala din ziceri încremenite în timp care îndeamnă la un nesfîrșit repaos existențial și inacțiune practică, socială: „Nu te băga ca musca-n lapte“, „Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala“, „Nu te pune cu mintea nebunului“, „Nu te băga în tărîțe că te mănîncă porcii“, „Nu-ți bate singur cuie în talpă“. Concluzia? „Trăim într-o lume de martori tăcuți“. (p. 51). Autorul își întîlnește la tot pasul personajul în mediile cunoscute, familiare, care-i inspiră extragerea unui sens existențial șocant: „Am aflat, din vorbă în vorbă, că domnul distins era boschetar. Dormea într-o scară de bloc. Se spăla dimineața în toaleta de la Urgențe a Stomatologiei. Acolo își făcea și nevoile. Ținea mult la curățenie.“ Pe o bancă, în parc, citea Gerard De Villiers, Dragonul roșu, sau John Le Carre, Cârtița, romane polițiste. Lectura lor captivantă îl face să uite de foame „cam o jumătate de zi“.
Pe cît de precară e lumea lui Ion Mureșan, una a României reale, una cu specific, niciodată uitat a fi precizat, ardelenesc, cu subspecia lui clujeană, tot pe atît de savuroasă, hîtru-bonomă e ea la nivelul expresiv, captată ingenios de Ion Mureșan. Căci el e cel care descoperă că „Zăpada e dușmanul nostru național. Fiecare ninsoare este anunțată mai ceva de cum erau anunțate invaziile turcești pe vremea lui Ștefan cel Mare“. (p. 90). Dar tot el, citează: „Norii s-au mai răzbunat/ spre apus, dar stau grămadă /peste sat.“(p. 90). Ceea ce ar suna ca o speranță. De sus.