Mai întîi, cîteva cuvinte despre starea precară a unui gen, pînă nu demult cu faimă, citit cu nesaț: proza scurtă. Putem observa, în contextul marginalizării mai generale a literaturii originale, dispariția prozei scurte din peisajul epic românesc. Proza scurtă, cel puțin în interbelic, dar și mai aproape, în anii șaizeci-șaptezeci ai secolului XX – adică la generația de scriitori șaizeciști – era cultivată nu numai de tinerii prozatori, dar și de maeștri ai genului. Genul pare însă astăzi ocolit cu premeditare, fiind suspectat de minorat literar. Orice prozator nou se crede, dintr-odată, romancier. Iar acesta, romanul lui, este cu atît mai important, cu cît este mai umflat numărul paginilor sale: de la 300-400 în sus. Dar ce să vezi? Cititorul de astăzi nu mai are timpul și disponibilitatea să angajeze lecturi istovitoare. Nici critica literară, disipată prin slujbe academice, de cercetare, universitare, nu se mai înghesuie la a le citi. Trăim un timp în care totul pare frugal: așa se mănîncă, așa se iubește, așa se muncește. Așa se și citește. Or, într-o asemenea situație, ce ar fi mai la îndemînă decît dulcea zăbavă a lecturii genului scurt? A prozei scurte? Iar locul faptei e accesibil pretutindeni, nu doar în mediul aseptic, ocrotitor și confortabil al bibliotecilor private sau publice, ci și în autobuz, tramvai, metrou, tren, avion.
Apariția, în acest context, a unui volum de proze scurte, scrise dezinvolt, cu o mînă inspirată, cu nerv și tensiune epică, de Böszörményi Zoltán, Fum, pe mine unul m-a sedus (Fum, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță, Editura Brumar, 2017, 214 pag., cu o recomandare pe coperta a IV-a de Șerban Foarță). Cîteva cuvinte despre autor cred că sînt, mai întîi, necesare. Böszörményi Zoltán (n. 1951, în Arad) este un nume binecunoscut în publicațiile culturale și în editurile din vestul țării – în Arad și Timișoara. Totuși, el n-a reușit să pătrundă în cele centrale, din București, să zicem. Care, cel puțin pentru literatura în limba română, contează. Și autorul, sigur, e responsabil, într-un fel, de situație (orice autor trebuie să-și fie puțin și agent literar), poate și biografia lui spectaculoasă, cu evadări vestice și transoceanice, ne explică asta. Deși scrie deopotrivă în română (în care a debutat literar, în anii șaptezeci, cu poezie la vestita „Litera“, cea care publica autori în regie proprie, nu toți însă de toată mîna: cum e cazul lui Șerban Foarță; dar, după mine, și cel al lui Böszörményi Zoltán). N-a reușit să pătrundă fiind transfug politic, peste douăzeci de ani, pînă în 1989, în Canada. Este director-fondator al revistei literare arădene, în limba maghiară, „Irodalmi Jelen“. Este, firește, membru al Uniunii Scriitorilor din România, în filiala arădeană. Valoarea sa literară a fost onorată în 2012 cu unul dintre cele mai importante premii literare maghiare: „Premiul de Stat pentru Literatură Joszef Attila“. Cam tot ce a publicat în maghiară, în edituri de prestigiu din Ungaria și România, a fost tradus și în română în varianta subtilă a unui prestidigitator al limbii noastre, poetul Șerban Foarță, și a soției sale, Ildikó Gábos-Foarță. Așadar, el merită, cu asupra de măsură să fie cunoscut și aici, în România literară. La vedere, cum s-ar zice.
Fum adună în paginile sale, așa cum spuneam, proze scurte și foarte scurte. Nu o dată de doar două-trei pagini lungime, scrise alert, concis, cu personaje și situații conflictuale din capul locului. Acesta, locul acțiunilor prozelor sale blitz, este unul incitant, exotic: Insula Barbados din America Centrală, unde autorul, asemenea unui Hemingway de la noi, locuiește cîteva luni pe an. Atmosfera socială șocantă, spațiul exotic, relațiile stranii și uimitoare dintre personaje, deopotrivă misterioase și surprinzătoare, țin respirația lecturii în gardă. Cartea privilegiază epicul pur în dauna reflecției și contemplației unui mediu altfel absolut atrăgător pentru cititor. Propozițiile clare, simple, dialogul spontan dintre personaje, epicul privilegiat perpetuu ca miez al scrierii, refuzul reflecțiilor parazitare psihologice, afective, personaje simplu creionate, în numai cîteva linii, pun cititorul în fața unei lecturi pe nerăsuflate. Această transparență de cristal a prozelor lui Böszörményi Zoltán contrazice cumva atmosfera și compoziția încărcată din cel mai cunoscut și apreciat roman al său atît în maghiară, cît și în română (Regal în română, apărut la Editura Brumar, 2012). Romanul este povestea, aproape fidelă, a evadării sale, în anii optzeci, din România comunistă. Apoi calvarul unui lagăr pentru transfugi din Austria, adaptarea, în cele din urmă, dificilă a refugiatului politic în Canada, într-o lume total diferită de cea din care evadase: cu bunele și relele ei. Prozele scurte din Fum contrabalansează epic romanul, e o excelentă epurare epică, mai bine spus, dacă ar fi să le comparăm cu cele crîncene, tensionate din Regal (titlul însuși al romanului e un joc ortografic, o anagramare aproximativă a cuvîntului Lagăr). Așa încât nu putem să nu fim de acord cu remarca lui Șerban Foarță de pe coperta a IV-a a cărții Fum: „Într-o epocă în care proza (re)începe să se lăbărțeze, laxă și lălâie, pe sute de pagini, genul scurt pare un fruct exotic.“