Neîncrederea

Știam că societatea, mai precis poporul, nu are încredere în instituțiile statului. Asta vine de demult, de pe vremea când mai existau, încă, anumite libertăți, dar când, tocmai în virtutea acestora, politicienii își mai permiteau câte-o minciună gogonată, de pe vremea când cavalerii de industrie pătrunși pe la periferia guvernelor mai trânteau câte o „afacere Skoda“, cum ar fi dotarea armatei române cu armament și bocanci de doi bani, decontată în Primul Război Mondial.

Comunismul a avut, însă, o contribuție (vorba lor: „și-a adus aportul“) serioasă la creșterea neîncrederii generale în stat și în instituțiile lui. Căci toată lumea vedea că e neagră când ei spuneau că e albă, vezi și celebrul banc de pe vremea aia: „dacă la ei e așa de rău și la noi e așa de bine, atunci de ce la ei e așa de bine și la noi e așa de rău?“ Ți se spunea că o duci bine și tu vedeai că o duci din ce în ce mai rău. Nu puteai să-l crezi pe activistul de partid agramat și incompetent în toate, care dădea indicații prețioase tuturor. Deci, acela a fost, probabil, momentul, mult prea lung de altfel, care a generat acest sentiment, al neîncrederii generale.

N-ar fi fost de crezut, dar și libertatea de opinie, câștigată acum peste 30 de ani, e capabilă să facă victime ale neîncrederii, așa cum somnul ei naște monștri. În primele zile de după revoluție, poporul s-a văzut asaltat de o oarecare diversitate de programe politice și s-a speriat, după ani prea lungi de partid unic, de proliferarea, intenționat încurajată de FSN, a partidelor și, mai ales, a partidulețelor. Vă mai amintiți de „Brătianu cartof“, sau de familia, al cărei nume l-am și uitat, cu partidul de apartament. Ei, cum să-i crezi pe ăștia?! Sigur, oamenii cu oarecare informație își găseau calea prin desișul de falsuri și minciuni politice.

S-a inventat pe urmă – însă, nu la noi – un instrument teribil, așa zisele rețele de socializare. Socializarea însemnase, până atunci, întâlnirea și comunicarea dintre câteva persoane, pe când rețelele au extins-o într-un hal fără de hal, încât nu se mai vede, vorba aia, om cu persoană de câte opinii și păreri se bulucesc acolo. Mintea omului, se știe, nu are capacitățile unui hard disk, și atunci intervine haosul care se instalează acolo unde o anumită ordine ar trebui să persiste. Dispar punctele de sprijin care, până atunci, mai pâlpâiau, poate, în mințile oamenilor. Omul nu mai înțelege pe ce lume trăiește, deși rețelele se prefac a-i spune tocmai asta, nu neapărat de unde vine, dar deseori sigur încotro se îndreaptă. Dar îi spun pe atâtea voci încât nu se mai înțelege nimic, pentru că rețeaua căilor spre viitor, indicate drept calea, adevărul și viața, încă o religie de substituție, cum ar spune George Steiner, e prea vastă, prea încâlcită. Rezultatul e unul singur, în cazul celor tari, care nu se prăbușesc de-a binelea: o totală neîncredere în toți, care încep să li se pară la fel. Adăugați la asta și bănănăiala oamenilor politici, care una spun și alta fac, dacă fac, cu unii se aliază azi pentru a-i trăda mâine și așa tot mai departe, și rețeta neîncrederii generale e gata. Dar nu uitați televiziunile de scandal, care de-abia așteaptă să invite tot felul de inventatori de comploturi mondiale și de efecte mortale ale vaccinului anti-covid.

Și uite-așa, libertatea de opinie pentru care omenirea s-a bătut timp de secole poate duce într-o direcție neașteptată și, mai ales, nedorită. Și chiar duce într-acolo. Și atunci, să nu te miri că oamenii încep să nu mai creadă nici în lupta asta pentru dreptul de a spune ceea ce crezi, pentru că ei nu au capacitatea să discearnă minciuna de adevăr. Și poate că așa, de aici, se dezvoltă și negarea în principiu a adevărului și inventarea acestei struțo-cămile care ar fi epoca postadevărului. Că tot e moda post-urilor (a nu se confunda cu cele de Paști, Sfânta Maria sau Crăciun).

Acum, în era coronavirusului, neîncrederea iese la iveală în modul cel mai dramatic la noi în țară, unde informațiile se bat cap în cap cu așa zisele fake news-uri, dinspre medici vin unele, dinspre falșii profeți altele, ba și dinspre unii medici vin false informații, asta ca să mai dividă populația, și așa divizată în nu spun câte mii de opinii, în și mai multe. Nimănui nu-i mai pasă că minciunile sale, sau fanteziile sale pot duce oamenii, uneori, la moarte, toți sunt fericiți că pot să se exprime. Dar exprimare să fie asta? Și: nu cumva așa ne îndreptăm cu pași grăbiți spre noi cenzuri și noi totalitarisme?