Întrucât manualele școlare încă îl consideră pe Bacovia un poet simbolist, comentariile de liceu – și, din păcate, nu puține exegeze „critice“ sau „academice“ din ultimii ani – sunt pline de fraze care-l descriu fie ca pe un bizar creator și degustător de macabru gratuit, fie ca pe un straniu profet care, instalat în recluziunea propriului solilocviu, lansează sentenții malițioase despre umanitate. Un soi de Cioran (rău înțeles) de la 1900.
Realitatea este, însă, cu totul alta.
Se poate porni, în căutarea adevăratului Bacovia, de la clișee: poetul este originar din Bacău (urbe în care și locuiește un timp), Bacăul se află, firește, în Moldova, iar tradiția petrecerii, a bahicului și a convivialității, în operele scriitorilor din această provincie este bine cunoscută și cercetată în istoria noastră literară. Fie și numai atât, și ar fi fost suficient pentru a tempera zelul criticilor care-l pictează pe George Bacovia în culorile plasticii lui Munch.
Sau, dimpotrivă, se poate porni direct de la realitatea operei, în care se petrece, se bea și se scrie, colocvial vorbind, mult. Se bea direct și se bea livresc, ca în Sonet: „Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă,/ Ori ca Verlaine topit de băutură –/ Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.// Apoi, cu pași de-o nostimă măsură,/ Prin întunerec bâjbâiesc prin casă,/ Și cad, recad, și nu mai tac din gură.“*
Alăturarea scris-alcool reprezintă, cum se va vedea, o constantă a poeziei bacoviene, o dimensiune a stării de spirit ce străbate versurile și un neobișnuit vehicul al lirismului. Interesant este că, modern în mijloace, Bacovia este tradi țional în gusturi. El bea în crâșme, nu, ca Minulescu, în restaurante mondene, ori, ca „nenea Iancu“, în berării: „Dar, iată, și-un mort evreiesc…/ Și plouă, e moină, noroi –/ În murmure stranii semite/ M-adaug și eu în convoi.// Și nimeni nu știe ce-i asta –/ M-afund într-o crâșmă să scriu,/ Sau râd și pornesc înspre casă,/ Și-acolo mă-nchid ca-n sicriu.“ (Spre toamnă). Când nu e crâșma, e mai vechiul – la 1900 – han, ca în Rar: „Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe –/ Doarme și hangiul,/ Străzile-s deșarte,/ Singur, singur, singur…// Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beție –/ Și s-asculți pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă…“ În fine, cafeneaua, atunci când apare în poezia bacoviană, nu e un elegant spațiu al socializării, ci tot un loc în care oamenii se adună ca să-și contemple, claie peste grămadă, exasperarea: „Barbar, cânta femeia-aceea,/ Târziu, în cafeneaua goală,/ Barbar cânta, dar plin de jale, –/ Și-n jur era așa răscoală…/ Și-n zgomot monstru de țimbale/ Barbar, cânta femeia-aceea.// Barbar, cânta femeia-aceea…/ Și noi eram o ceată tristă –/ Prin fumul de țigări, ca-n nouri,/ Gândeam la lumi ce nu există…/ Și-n lungi, satanice ecouri,/ Barbar, cânta femeia-aceea.// Barbar, cânta femeia-aceea,/ Și-n jur era așa răscoală…/ Și nici nu ne-am mai dus acasă,/ Și-am plâns cu frunțile pe masă,/ Iar peste noi, în sala goală,/ Barbar, cânta femeia-aceea…“ (Seară tristă). Vinul, băutura propriu-zisă, sunt mai degrabă implicite: absență care, însă, nu golește de semnificații spațiul cafenelei, ci îi potențează notele tragice.
Crâșma nici nu este întotdeauna un spațiu securizant în poezia lui Bacovia, ci unul alienant, atât de mult, încât ea poate fi, uneori, bântuită nu de vin și de cântece – ca în poezia tradiționalistă –, ci de fantome: „Cu roșii fanare, galbene, verzi/ Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu/ Și câinii spre lanuri în noapte tot bat –/ Strigoii la crâșmă în pod au intrat,/ Și podul se vede bizar luminat/ De roșii fanare, galbene, verzi.// Strigoii, din pod, își iau înapoi,/ Lăsate din viață, demult, amanete…“ (Strigoii). Alteori, crâșma este ostilă, murdară, lipsită de orice atracție, prozaică, așa cum se întâmplă, deloc accidental, în poezia intitulată chiar Proză: „Și ulița-i plină/ De fân și coceni/ Și trec cotiugare/ Cu saci de făină/ Și plouă mai tare/ Pe crâșme murdare,/ Pe-un târg sărăcit.“
La rândul ei, cafeneaua poate găzdui nu numai „bahice dorinți“, ci și artiști, cu tot cu idealurile lor, așa cum putem citi în De artă: „Cafeneaua/ Cu visători damnați./ Trecut-au ani,/ Simbolism,/ Curentul decadent./ Broșuri,/ Bijuterii rare./ Paradoxe/ Bizarul,/ Seri,/ Nopți,/ Efuzii de parfume/ Și nuanțe./ Orașul dominant.“ Și numai ea mai poate fi un spațiu securizant pentru artist, în secolul astfel descris în poezia Modernă: „Cântau/ La „Radio“/ Populare,/ Aperitive,/ De-o țuică/ Și măsline.“ Adică, mai pe șleau, în secolul vulgarității.
Alcoolul și absența, respectiv, alcoolul și solitudinea sunt o altă „pereche“ frecvent întâlnită în poezia bacoviană. În Nocturnă, calitatea de „alcoolic“ a „personajului“ (fantomei?) care populează cadrul umanizează, fie și cu tușe bahice, un tablou, altminteri, pustiu: „Stau… și moina cade, apă, glod…/ Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod –/ Un bec agonizează, există, nu există, –/ Un alcoolic trece piața tristă.“
Alcoolicul este, previzibil, un personaj recurent, pe care îl putem întâlni și în poezia târzie a lui Bacovia. De pildă, în Rânduri de toamnă, din ultimii ani de creație ai poetului: „La grădina publică, un alcoolic francez/ Se uită zâmbind la un strat de pansele.“ Recurența se explică prin fronda anti-burgheză, care îl face să exalte atitudini pe care omul obișnuit le condamnă, dacă nu prin preferința evidentă a lui Bacovia pentru marginali, refuzați, solitari și paria ai societății. Cordialitatea cu care îi privește pe cei ce se refugiază în alcool merge până la a le dedica, afectuos, catrene spirituale cu iz epigramistic: „A spirt miroși din depărtare/ Cu-atâta foc și chiu,/ Că de-ai sufla în cofa cu apă,/ Ai transforma-o în rachiu.“ (Unui alcoolic). Beția este, în acest context, o stare spirituală, plină de farmec și de mister: „Când inspirată de evocări/ Mai crezi în câteva glume/ Sau al beției mister…/ Mi-am zis: e târziu –/ O, gânduri,/ În lume!“ (Când singur).
Până acum ne-am învârtit, însă, în jurul stărilor bahice, al beției și alcoolicilor. Vinul care structurează spiritul moldav e, totuși, prezent direct, nemijlocit și în cantități impresionante în poezia bacoviană. Care ne oferă declarații de amor pe care nu le mai face nici un alt poet român, cum ar fi aceasta: „Doamne! necesitatea unui vin…/ Și-a gândului culmi de poezie –/ Oare pentru ce, mai mult, acest suspin:/ … Că totul, poate, e o repede magie.“ (Veritas). Sau, de ce nu?, aceasta: „Azi nu mai scriu nimic./ Un vin, și-o țigară –/ Și-amiezuri de zile se duc/ Ca o simptomă fugară.“ (Trec nouri).
Veselia amară, exaspera(n)tă, specialitatea lui Bacovia, izbucnește splendid într-o misterioasă Stanță la vin: „Amici, e ora/ Când vinul/ Ne-a făcut suspecți./ Cadențe/ De târziu orologiu./ Dacă a fost vreodată/ Mai bine ca acum,/ Sau a dormi/ Peste ziua de mâine…/ Altă realitate./ Cum, de la un etaj/ Se vede/ Autouri/ Și-o lume micșorată./ Cum recompare/ Junia/ În cârciumi igra sioase./ Amici,/ Cadențe de târziu orologiu…/ O haină, pe gust,/ Să părăsim/ Necunoscutul/ Leviathan.“ Atitudinile pozitive, în general, atât de rare în poezia bacoviană, puținele momente în care tristețea dominantă se apleacă spre o stare mai echilibrată, se leagă de prezența reconfortantă a elementului bahic, ca în Libelă: „Unic,/ Și trist/ Stau în natură,/ Plecate sunt/ Orice ființe./ – Vei fi sănătos,/ Nemuritor…/ Încearcă vinul/ Din podgorii,/ Ca să revie lumea…“ Vers teribil, acesta ultim: nu doar redempțiunea personală, ci și cea cosmică trece prin vii și prin podgorii…
În prezența tandră și reconfortantă a licorii, poetul acesta care, altădată, nu putea suporta nici măcar căderea tăcută a ninsorii poate aștepta până și sfârșitul lumii, după cum constatăm în Revelion: „Colindă plăceri/ Ninge bogat/ Grozav,/ În noaptea de Crăciun./ – Damigeana cu vin/ Și ani cu bucurie,/ Harapnice trosnind/ De alte vremi…/ Să ne vedem în oglindă,/ Și noaptea cântătoare/ Să ne-adoarmă/ Pentru uitare.// […]// Să-mi cânt/ Cine sunt…/ Beat,/ La sfârșit de leat…// Ani, ani s-au dus/ – Sună cântul meu,/ Ani, ani stau,/ Meditez să beu.// În cazul că bând/ De fără vreun rost,/ Nu-i cerc vițios/ Și nici vinul prost// Îndevoia mea/ Să mă duc așa/ Să mă aflu beat/ La sfârșit de leat.“
La fel de bogate sunt, în paranteză, referirile la kief, la starea de petrecere sau la refugiile bahice și în proza și în aforismele poetului, ba chiar și în grafica, de amator talentat, a acestuia.
O relație fascinantă prin densitate, aceasta dintre George Bacovia și topoi-i crâșmei, ai cafenelei și ai bodegii. Iterațiile – mult mai numeroase decât am reprodus eu aici – ale acestui câmp semantic și literar în opera sa fac din instituția petrecerii un reazem, al poeziei, ca și al poetului însuși. Cât este de „simbolistă“ această relație a lui Bacovia cu un stil de viață tradițional, deloc estetizant, deloc sinestetic, se înțelege de la sine.
_______________
* Toate citatele provin din George Bacovia – Opere, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, introducere de Eugen Simion, colecția „Opere fundamentale“, Academia Română/ Editura Univers Enciclopedic, București, 2001.