O proză în transă

Proza poetului Nichita Danilov (Simfonia mută, Editura Polirom, 2022, 342 p.) nu este altceva decît o altă fațetă a poeziei sale filmată în cheie narativă. De aceea, cred că nu te poți apropia suficient de ea, să o guști și să o înțelegi bine, fără să fi intuit înainte calitatea relevantă a viziunilor sale lirice. Metafora cultivată cu osîrdie, patosul indus personajelor, starea lor naturală de transă, atmosfera metafizică în care ele trăiesc, nu o dată cu un fior religios, toate îți pun în față un soi de Edgar Allan Poe neaoș, de peste veac, rătăcind aici, în plin postmodernism. De altfel, genialul poet american se strecoară printre rînduri mai mereu în povestirile tulburi ale autorului român. Lui i se alătură spirite ilustre și nefericite, multe fiind pe lista scurtă a gustului estetic, nu doar al lui Nichita Danilov, ci și al cititorului însuși: Sylvia Plath, Van Gogh, Edvard Munch, Urmuz, Melville, Baudelaire, Leonardo da Vinci, Hemingway, Maiakovski. Personalități-personaje, fără excepție, cu psihologia lor accentuată recunoscută, cele din lumea artei, mereu în transă, în relații parcă extrasenzoriale cu lumea asta, în euforia creației sau în cea provocată de ele însele, prin alcool, sex, drog și singurătate. Recrearea, reînvierea lor fictivă în spațiul creației narative, în contextul unei realități imediate îi asigură, prin aura lor, autorului, un spectacol năucitor. Realismul magic în care se scaldă, capriciile personajelor deopotrivă fascinante și de neînțeles, deduse mai mult din ereditatea lor intelectuală decît din fapte epice, asigură prozelor o stare de irezistibilă seducție. Cititorul empatizează instant cu ele. Toate povestirile sînt scrise la persoana întîi, autorul nu-și alege, astfel, doar personaje de-a gata ilustre, ci și pe cititorul ales, pe care-l măgulește prin complicitatea cu el sub deliciul comun al gustului estetic, pe care-l premiază înălțîndu-l la starea de grație a cunoscutelor lui personaje. Sau, firește, îl exclude din start pe cel ignorant sau superficial.

Toate cele unsprezece proze ale cărții sînt scrise la persoana întîi singular: este un perpetuu dialog interior fără liniuța ortografică obișnuită. Cîte povestiri, tot atîtea dialoguri interioare incluse. Sînt pasaje întregi, mai ales cele introductive, care creează atmosfera unei magii sui-generis, de poeme marca inconfundabilă Nichita Danilov, adevărate viziuni negre sau tulburi în care se cultivă detaliul monstruos prin dilatare prin lupa imaginației autorului. Totul la incidența dintre oniric și real, cu o linie de demarcație mereu incertă. Iată cum începe un pasaj dintr-o povestire (Casa mâinilor, pp. 15-16): „Imobilul pe lângă care îmi târâiam umbra se întindea rece, lung și mohorât, pierzându-se în aerul cenușiu al dimineții de toamnă. M-am întrebat ce oră putea să fie, dacă era dimineață, cum credeam, sau seară. (…) Ajungând în dreptul locuinței mele, în timp ce-mi scoteam cheile, văzui cu uimire același braț apărând din ușă, întinzându-se spre mine, apucându-mi mâna dreaptă și strângând-o de mai multe ori cu căldură, ca și cum s-ar fi bucurat mult, reîntâlnindu-mă după o absență îndelungată. Văzui brațul apărând din zid și retrăgându-se la loc…“.

Miezul cărții lui Nichita Danilov este proza omonimă titlului ei, Simfonia mută, un microroman în fond. Personajul ei central se numește, printr-o aproximativă aliterație, Val Gog. O trimitere transparentă la Van Gogh, la psihologia lui genial patologică, precum și la a celui de-al doilea personaj frecventat de autor, Edvard Munch, mai ales pentru celebrul său Strigăt. Sînt douăzeci de episoade în acest microroman, scris parcă în transă, cu personaje în transă care compromit cu succes granița dintre viața reală și cea imaginară, dintre trăire și vis, dintre luciditate și nebunie.

Am descoperit, în fine, cu uimire, că realitatea bate ficțiunea, dacă ne raportăm la ziua de azi: proza La masa oficială (pp. 259-276). În ea personajele principale sînt Medvedev și Putin. Cine sînt dînșii? Sînt două naturi umane ciudate care îngrozesc lumea de astăzi cu psihologia, ideile și faptele lor. În proza lui Nichita Danilov, scrisă cu vreo cîțiva ani mai demult, raportul dintre cei doi și lume este următorul: Putin devine premier, după ce a fost președinte al lui Medvedev, iar acesta devine președinte după ce-a fost premierul lui Putin. Dar realitatea este că Medvedev nu există, e doar un substitut docil acolo, controlat absolut de Putin. La o recepție, la care participă și autorul povestirii, în La masa oficială, convivilor li se induce un impact hipnotic cu un Putin dezlănțuit: „Ochii lui Putin se albiseră de furie. Ne așteptam ca președintele să-și iasă din țâțâni din clipă în clipă și să ne facă harcea-parcea. Îl vedeam deasupra meselor ca un adevărat maestru al artelor marțiale. De fapt, Putin nici nu avea nevoie să lupte, ci doar să scoată un sunet care să-l imite pe cel scos de un leu sau un tigru în atac“ (p. 273).

În fine, vedeți, de aceea e frumoasă literatura! Mai întîi conservă viața pentru viitorime. Apoi anunță ce i se va întîmpla.