Cartea ca obiect de artă

Una dintre șansele supraviețuirii cărții, cea care ne-a crescut pe toți, generație după generație, e în fond la îndemînă: aceea de a deveni un obiect estetic în sine precum a fost la originile ei. Un obiect de artă greu de distrus, numai bun de dus la ochi. Greu de ignorat, chiar. Această șansă și-o pot descoperi și revistele noastre de cultură (literare) care, spre deosebire de ziar, nu sînt o hrană frugală de dis-de-dimineață, ci una de savurat pe îndelete, cu timp generos cheltuit. Probabil gînduri asemănătoare i-au inspirat și pe cei doi semnatari ai cărții, Gabriel Chifu și Mircea Bochiș, Plăcuțele din Medio Monte. Cuvânt și imagine (Editura Neuma, 2022), o carte neașteptată ca formulă, uimitoare ca realizare artistică : 70 de poeme inconfundabile, marca Gabriel Chifu, alese din cărțile publicate ale poetului, sînt transferate, sedimentate într-o materie grea, de plumb, în plăcuțe de plumb scrijelite cu un aer vetust cu versurile poetului de către artistul Mircea Bochiș care, se subînțelege, și le apropriază admirativ. „În cazul meu – ne avertizează artistul – poemele lui Gabriel Chifu s-au transformat în imagini. Citind poemele am început să văd. Primele imagini au fost ale unor plăcuțe de plumb găsite într-un loc nedefinit (l-am denumit Medio Monte) care au înscrise pe ele poemele sau fragmente de poeme, iar pe partea cealaltă – ilustrația artistică“. Plasticianul Mircea Bochiș, așadar, dă trup unor cuvinte, metafore, poeme integrale sau doar în fragmente sugestiv recuperate. Vraja transformării lor în imagini plastice este o creație în sine, o oglindă fermecată, fiindcă lasă aerul unei perenități a poemului scris, al vîrstei lui inutil comensurabile. Totul capătă un suflu de poveste veche, parcă sumeriană, a întîlnirii, confruntării și regăsirii celor doi creatori în actul facerii și desfacerii poemului. Poeziile cele mai intense, astfel renăscute în materie de către cei doi autori, sînt, cred, cele reproduse cu scrisul de mînă subțire al autorului, al poetului pe cîte un colț sau margine de colaj-ilustrată-poștală pe care plasticianul o restituie poetului însuși înapoi. Acestea, colajele, ilustrate în policromie, sînt chipuri feminine în stare de grație rafaelită, sau urme, lucruri, reziduuri ale excesivei noastre vieți de consum care umplu spațiul, altfel limitat, cu resturi superflue, un abandon al atîtor și atîtor lucruri, vai, inutile.

Literar vorbind, cele mai percutante poeme, cu expresia lor plastică cu tot – plăcuță de plumb sau ilustrată-poștală în policromie – mi se par cele scurte, concentrate la esență, scrise de mîna poetului: „scurtîndu-se,/ lumea îi aruncă spre slăvi/ pe însingurați// înecați în azur,/ ei privesc ceea ce nu se vede,/ ei traduc ceea ce nu înțeleg“ (Înecați în azur, p. 54). Plasticitatea evidentă a unor versuri excepționale nu poate decît să-l transporte pe plastician în levitația metaforei aspirîndu-l, pentru o clipă, din greutatea de plumb a plăcuțelor sale: „multe nume șoptește moartea,/ dar cel mai drag îi este al meu,/ aștept noaptea aceasta să-și noteze// pe un petec norocos de hîrtie, trupul meu,/ cu cerneală misterioasă fraza palidă, răzvrătită.// cu scripeți și cabluri tânguitoare/ o lacrimă gigantică și luminândă/ e ridicată la cer.“ (…), (Ca un copac desfrunzit, p. 20).

O elegie a lui Gabriel Chifu, cum sînt multe poeme ale sale, provoacă acest proces de aspirație verticală, în nor, a nisipului conținut în „săculețul trupului“: „De la o vreme,/ îmi vine tot mai greu/ în săculețul trupului, vai, să mă țin:/ atît de ușor/ dau să mă destram, să mă risipesc/ parcă sub piele/ de nisip aș fi/ și-ar bate vântul,/ necruțător, definitiv.“ (Om de nisip, p. 26).

Există în lirismul lui Gabriel Chifu, antologat, un filon mai puțin sesizat de cei care i-au comentat pînă acum poezia, niște „pepite de aur“ narativ în mijlocul scenariului pur liric. Așa se explică, cred eu, aerul diaristic al întregului album, al întîmplărilor altfel filtrate pînă la înțelesuri subtile. Poetul este un contemplativ incurabil al propriei vieți care îi transformă melancolia într-o lentilă de contact prin care pipăie cu văzul, cu ochiul interior, iar și iar, spectacolul zadarnic și sublim al lumii acesteia: „Viața e o scriere pe apă,/ totul trece, totul dispare./ Făpturi, întâmplări, locuri,/ bătăile inimii,/ durere, reverii, lupte,/ strălucirea lunii pe obrazul tău,/ toate se pierd, se șterg,/ ajung într-o colosală mașină de tocat abstractă/ care le mistuie,/ care le preschimbă în praf stelar,/ în nimic.// Trebuie, trebuie să poată fi salvate cumva/ toate acestea,/ trebuie să existe un seif/ unde ele se depun, se imprimă, se păstrează.// Creierul lui Dumnezeu/ e seiful,/ iar poemul acesta e parte din el.“ (Scriere pe apă, p. 8). Splendid!