Andrei Mocuța (n. 1985) este un excelent caz scriitoricesc de astăzi – prin valoarea lui, prin varietatea și numărul aparițiilor editoriale într-un timp relativ scurt – privind profilul, miza și mijloacele unei întregi promoții literare care se autodiferențiază cu orgoliu de cele precedente. Întîi: noii autori nu se mai pretind simpli „poeți“, „prozatori“, „eseiști“, „critici literari“, ci, cu egală vogă și dexteritate, toate felurile acestea la un loc. Literatura pare a fi pentru ei mai degrabă o abilitate dobîndită, decît o vocație înnăscută, o prestidigitație în scris, decît un har întremat prin cultură, iar producția lor literară mai degrabă o deconstrucție, nu o creație musai originală. Ei tratează fiecare gen literar ironic, spre deosebire de anacronicii lor precursori, cei din istoria noastră literară sau încă în viață, prea patetici, după părerea lor, în practica scrisului. Trecerea de la un gen la altul, de la poezie, să zicem, la proză sau eseu și înapoi e ceva ludic, chiar cool. Așa că Andrei Mocuța, mai vizibil decît alții, se simte ca peștele în apă în toate: în proză, în care a debutat (Povestiri din adânci tinereți, Editura Cartea Românească, 2006, urmată de alte patru cărți epice, fiecare experimentînd un alt registru); în poezie (patru cărți, în general bine primite de critica literară), în eseu și traduceri din engleză (de altfel, autorul are o teză de doctorat, Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie).
În poezie, nu-i nicio surpriză, Andrei Mocuța este fidel promoției sale, un minimalist dezinvolt. Poezia sa e fluentă, una de notație aproape reportericească ori diaristică. Ea este cu intenție dezvrăjită stilistic și tematic. Antilirismul este promovat cu program. Andrei Mocuța aduce în poezie teme șocante, nepoetice, cu intenție. Iată una despre fotbal din Portret al artistului după moarte (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020, 104 pag.): „(…) multe meciuri au fost decise/ de mâzgălituri/ indicații spontane/ inspirații într-o fracțiune/ de secundă/ dar de multe ori/ antrenorii se folosesc/ de șiretlic/ pentru a nota în gol…“ (Fotbal și poezie, pp. 14-15). Ar fi nedrept însă să stăruim aici asupra acestui exces antiliric. Andrei Mocuța nu-și poate reprima sensibilitatea și cultura poetică dobîndite, oricît ar fi de cool asta printre congeneri. Ultimul capitol al cărții, cel dedicat memoriei tatălui său, poetul Gheorghe Mocuța, este intens emoțional, scris cu o peniță subțire, în care metafora este redescoperită, la fel referința livrescă, aerul rafinat al culturii incriminate pînă aici: „mă plimb cu tata pe malul Senei/ mergem la Café de Flore/ locul unde dadaismul a prins cheag/ și pe unde s-au perindat/ scriitorii pe care i-a buchisit/ toată viața/ Apollinaire/ Sartre/ Simone de Beauvoir// fac față cu greu elanului/ sprinten al tatălui meu/ mă dor picioarele/ sunt din cu totul alt film/ decât el/ mă plâng s-o lase mai moale/ și că m-am săturat/ de Paris/ vreau în Grecia !// mă apucă de guler/ scrâșnește printre dinți/ un pizda mă-tii reținut:/ te duc în inima Parisului/ în locuri la care doar am visat/ să ajung atunci/ când am avut vârsta ta/ și tu visezi Grecia ?/ odată ajunși în cafenea/ hainele lui ponosite de turist/ se schimbă într-un smoking șic/ cu nod perfect de cravată/ cămașa strălucește pe el/ tunsoarea e perfectă// parcă suntem într-o peliculă dadaistă/ în singurul loc/ din Paris/ unde filmul poate bate viața“ (Café de Flore, pp. 84-85). De altfel, în poemul Rezistența pe hârtie, avem un elogiu, per a contrario tezei minimaliste, al literaturii dintotdeauna cu suport și miză culturală explicite. Mai ales un elogiu al autorilor ei, monștri sacri ai culturii. Din nefericire, lungimea lui nu ne permite să-l cităm aici.
Cea mai recentă carte a lui Andrei Mocuța este un documentar (Biblioteca Brautigan, un documentar, „casa de pariuri literare“, 2021, 184 pag.). E vorba de o carte ciudată, o mînă întinsă literaturii ca eșec, avortată, cu un cuvînt mai tare. O Bibliotecă reală ce poartă numele scriitorului Richard Brautigan, existentă și astăzi în Vancouver, Washington. Una trăznită. Ea adună, ca o consolare, manuscrise refuzate la publicare de edituri din întreaga lume, în principalele limbi ale pămîntului, inclusiv în română. „Biblioteca a luat ființă, spune Richard Brautigan, datorită unei nevoi copleșitoare pentru un astfel de loc. Pur și simplu trebuia să existe o asemenea bibliotecă. Această dorință a făcut posibilă existența unei clădiri, nu foarte încăpătoare, unde singurul angajat permanent, în momentul de față, sunt eu“ (Avortul: o poveste de dragoste, pag. 5). Desigur, e amuzant să te ocupi de așa ceva. Cartea e ordonată, cu un aer ironic-academic, pe capitole : „Science Fiction“ (aici e și manuscrisul românilor Romulus Bărbulescu și George Anania, Constelația din ape, pag. 17), Artă culinară, Război, Spiritualiate, Dragoste, Poezie (unde găsim, surprinzător, adăugate de Andrei Mocuța, trei traduceri în limba română din Paul Verlaine, din poeziile lui erotico-licențioase, traduceri semnate de Gheorghe Mocuța), Corespondență inedită (între același Gheorghe Mocuța și poetul Petru M. Haș), Aventuri/Călătorii, Societate, Scrisori către Richard Brautigan (remarcabilă e cea a Iuliei Stoichiț).
Documentarul Biblioteca Brautigan este o mărturisire într-un fel inocentă a zidului în care poate da cu capul literatura de doi bani, în fond întotdeauna și pretutindeni mult mai numeroasă și agresivă decît cea validă, în fața cenzurii estetice. Cea a valorii.