O lume întreagă l-a văzut pe dictatorul Rusiei stând la o masă cu capătul parcă în altă emisferă; la capătul celălalt, protocolul îl instalase pe președintele Franței, Emmanuel Macron. Scena părea una din Dictatorul lui Charles Chaplin. Iar, nu mult după aceea, s-au mai văzut două asemenea mise-en-place-uri ale aceluiași Putin, dar de data asta cu un apropiat, ministrul de Externe Lavrov, așezat și acesta la o mare distanță de șeful său, iar, ceva mai târziu, televiziunile europene (căci nu știu cele rusești ce-au avut voie să arate) ne-au înfățișat iarăși o masă imensă, tot de lucru ca și aceea de la Putin-Lavrov, dar la celălalt capăt (decât cel al dictatorului) stăteau, de data asta, doi generali ruși, șefii armatei, Șoigu, ministrul Apărării (așa s-o fi numind ministerul agresiunii rusești?) și șeful statului major.
Rusia s-a definit totdeauna prin dimensiunea sa. Că se numea Imperiul Rus, adică țarist, că i se spunea URSS, adică Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, ea a cuprins, dacă nu mă înșel, vreo 10-11 fusuri orare. Rusia începe lângă Polonia (că n-o să-mi spuneți că, pardon, Kaliningradul era Rusia înainte de a fi ocupat!) și se termină lângă Alaska, adică lângă Statele Unite ale Americii. Această țară imensă a inspirat dictatorii care s-au succedat la cârma ei, mari amatori de lucruri imense. Cel mai mare era un calificativ rezervat oricărui construct rusesc, pe vremea lagărului păcii (sic!). De altfel, de câte ori ni se înfățișează intrarea lui Putin în nu știu ce sală imensă dintr-un palat clădit, desigur, de țari, acesta intră pe o ușă care e de cel puțin trei ori mai înaltă decât el (nu că dictatorul de la Kremlin ar avea o statură de baschetbalist!). Scenă care amintește izbitor de ușa imensă cu care se lupta dictatorul lui Chaplin, dacă vă mai aduceți aminte.
Acum, se va spune că această distanțare (socială, desigur) e provocată de pandemia aflată încă în desfășurare. Așa ar fi, dacă același personaj, ucigașul civililor ucraineni, nu s-ar fi apropiat mult de stewardesele de la Aeroflot, desigur libere, din moment ce avioanele tocmai își pierduseră toate cursele spre lumea liberă. Apropo: cred că din nou ar trebui să scoatem de la naftalina stângistă acest termen, foarte folosit, și pe bună dreptate, în vremea Războiului Rece, nu de alta, dar Cortina, de Fier, de titan, de ce-o fi, se lasă iarăși. Se pare că, totuși, dictatorul de la Kremlin nu dispune de prea multe mese lungi, albe, ovale, precum cea la care l-a pus pe Macron, căci părea că e aceeași masă și cea plină de fetele ultrarujate ale Aeroflotului, care erau numai zâmbet și dulceață, ascultându-l debitând cine știe ce minciuni, ca de obicei. Cum, probabil, masa de lucru și de nu știu câți metri lungime, la care au stat Lavrov și cei doi generali o fi și ea aceeași. Deci, putem estima că sunt două mese, cea pentru protocol, albă, și cea de lucru, mai sobră.
Cândva, când Putin era ceva mai tânăr, și-a invitat la nu știu ce aniversare formația Deep Purple, despre care spunea că e preferata lui încă din tinerețe (când a fost, cică, taximetrist la St. Petersburg). Am scris atunci un editorial la ziar, pe care l-am intitulat Deep Putin, habar neavând, de fapt, ce are în deep-ul ăla proaspătul (căci era încă trufanda pe scena prezidențială abia părăsită de mai expiratul Boris Elțîn) președinte al Rusiei. Sigur, toată lumea estima că un fost kaghebist destul de mărunt, chiar dacă după căderea URSS-ului a condus o vreme instituția (să-i zicem așa, exagerând mult, firește!), nu poate fi decât un nostalgic al vechiului regim sau măcar un visător de visuri imperiale, în descendența țarilor și a primilor secretari ai partidului comunist (bolșevic) rus. Dar nimeni nu s-ar fi putut hazarda să afirme că ar putea ordona într-o foarte rea zi invadarea unei țări vecine, ai cărei cetățeni se considerau, încă, frați cu rușii. Ei bine, deep Putin abia acum s-a dat pe față, e drept, după ce a mai făcut câteva încercări, tocmai ca să vadă dacă lumea largă se lămurește sau poate să meargă mai departe, cu Georgia, estul Ucrainei și Crimeea. Și el a văzut. Lumea largă, însă, nu. Sau n-a vrut să vadă, căci interesele, financiare desigur, erau mult mai tentante. Deoarece – nu-i așa? – „nimeni nu-i atât de orb cât sunt cei care nu vor să vadă“, conform unei vorbe celebre de altădată.
De-acolo, din locul ăla îndepărtat de la capătul unei mese lungi, ovale (cea de protocol) sau dreptunghiulare (cea de lucru), stăpânul de la Kremlin amenință lumea că s-ar putea ca deep Putin, cel din adâncuri, să mai producă – Doamne ferește! – și alte nenorociri acestei lumi.
Cât despre războiul de distrugere a Ucrainei, mă tem că, până la urmă, NATO va trebui să intre în joc. Poate că ăsta e și scopul lui Putin, apoteoza. Căci – nu-i așa? – dacă Rusia nu-și are în lume locul meritat (sic!), la ce mai e bună lumea?