Poeme de Ioan Moldovan

mici sarcini sălbatice

Semnele nu se ivesc

ochii mei tot văzând se topesc

alte cerneluri nu izvorăsc

Însă tocmai acum echipele abilitate au sosit

încarcă icoane peste icoane în tir

Șapte babe mă flanchează

în timp ce scriu

ele mănâncă fursecuri

eu prelungesc cât pot șederea în mintea trează

înainte de a face din noile eșecuri

o listă pentru mamă de la fiu

Ce vor ele, mă rog frumos?

parcă-s niște surori în halate roz

cu buzunarele umflate de sticluțe cu ojă

cumpărate în vinerea neagră

de la Șeful de Lojă

Poate doar vor să picteze mici mottouri

pe retinele mele vechi

să scrijelească cu unghiile lor

vopsite îndelung și tandru

un motet ori un scherzo

noapte de noapte-n urechi

Lucrez la un dicționar-tezaur de uz intern

în limba Aihao

întins pe o foaie de cort doldora de piesele

componente

ale mitralierei din dotare

nici un superior nu mă îndrumă

să-mi zică las-o pe asta ori ia-o

doar în zorile acoperite de brumă

revin cu sarcini noi și sălbatice

babele-acelea demente

sub înșelătorul tuturor soare

și asta durează și durează

și nu știu cât mai pot prelungi șederea mea în

mintea trează

 

certificatul de distrugere

Am o mână uriașă ca de sticlă

Trec printre consumatori și ascult glasuri de

consumatori

Doamne, de consumatori

Astăzi e o zi de joi, Doamne, de joi

departe de văile răcoroase ale raiului

dar foarte aproape de nori

Prin mână, Doamne, prin mâna uriașă de sticlă

se văd toate plăcuțele de înmatriculare pe care le

adun

De fapt, nu mai fac lucrare de slugă

Doamne, de slugă a Ta

Iată ce fac:

Pun în pungă tot ce a rămas, lichidul de frână al

frunzei de fag, peste el, Doamne, cățelul de

pripas

etcaetera

Ascund totul într-o fisură din Zid

dar se vede totul, Doamne, din mintea Ta

ca dintr-un elicopter folosit cândva

în Giro d’Italia

Atâta doar, bătute de vântul cu ugere

părul, sângele, oasele

și-n mâna uriașă de sticlă, Doamne,

certificatul de distrugere

 

poeții respectabili

Poeții respectabili de mâna lor pier

în orașele și orășelele scrise

nimeni nu se supără

trotuare, salcâmi, porți vraiște

produc nebunie

cât mai citeț

cu toată grăsimea suită la nori

cu singura folosință a gurii știrbe

cu toate înfoiatele dealuri părăsite

o, voi, peisaje conflictuale!

cârâie găini sterpe

porcul rătăcit e și el roz

rozul e și el transparent

râtul e verde-verde

doar copitele sunt negre

Și acum: un cal

abia ieșit din întuneric

cu lungă fâlfâitoare coamă

cu blănuri murdare pe la copite

cu copite peste tot

tunând și fulgerând

 

un meșteșug periculos

În lătratul ultimilor cinci câini cărora le plouă în

gură

o ploicică de-a noastră

mă ocup cu încărcatul apei noi

Urmează o noapte lungă a influențelor

o mașină vânătă urcă spre izvoare

departe de lumea serviciilor și-a politeței

plină de tot ce mi se pune în cârcă

de pe la începutul noului mileniu

plus toate prospectele în chineza comercială

un simplu soldat roman cu dureri de stomac –

lupte, deplasări, campări intermitente

regulamente, sfaturi tehnice romanțate

și dungile fine cenușii în jurul ochilor vechi

visele piramidale și păsărele mii

golite de zbor

 

tropar

Că nu am altă bucurie mai mare

decât să-mperechez valuri în mare

ca să-mi rămână

mai multă sare

pentru plățile de înserare

Dar de la o vreme îmi e peste mână

să zăbovesc în apa bătrână

sub ploile ce subțiază valurile

și le face de necitit

Aștept să se-nnegrească de tot

cerneala cu pești și meduze

să pot în culcușul din chit

scrie pe coastele lui un cuvânt

sărat de pe buze

și el să fie de-ajuns

pentru a vesti un cer nou și un alt pământ

 

Dragă,

Sunt foarte mulțumit, foarte împăcat

Sunt fericit și foarte absent

Sunt ascultător

de muzici ușoare și lucrător cu ziua

în minele de antracit

Frate-meu a ajuns demult în munți

unde nu mai are semnal

E un secret al nostru cum ne dăm de știre

despre ultimul val din

regulamentul prenatal

Mă mai smiorcăi eu, în rest arunc hârtii înnegrite

gânduri prea moi ori prea tari

de lemn de stejari, de plopi de câmpie de vest

Dar nu mai are rost să mă despart de nimeni

din tribul nostru de pescari

când aceeași veșnică dizeuză cântă-n pustiu

Oamenilor mari. Inspirația i-a umezit

imensul gol dintre sâni

Eu însă stau cuminte în banca

-mi din spatele Universității Salamanca