Deși scrisă fermecător, cu o retorică limpede și precisă, contrapunctată muzical de câte o vocabulă încărcată stilistic, Omul recent – probabil, cea mai cunoscută operă a lui Horia Roman Patapievici – e o carte de filosofie. Și nu una d’autrefois, ci actuală. Recurg la această apăsată subliniere, întrucât și acum, când a ajuns la cea de-a șasea ediție, ea este în continuare citită – mai ales de către detractorii autorului – ca un eseu ideologic. Ignorându-se, așadar, deopotrivă argumentul și raționamentul, ca și structura discursivă strânsă, compactă, care nu lasă loc looping-urilor sau parantezelor digresive în care „temperatura“ semantică scade (de care sunt pline scrierile ideologice, de azi și din toate timpurile). Cauza acestei neînțelegeri nu este de căutat numai în lipsa de apetit pentru gândire, pentru dezbateri serioase, a lumii românești de azi. O lume din care piața de idei, practic, a dispărut, înlocuită fiind cu o luptă socială joasă, pentru „audiență“ și „putere“, adică mai vechea parvenire, coafată pe gustul unei galerii intelectuale cumplit de conformiste și lipsite de spirit critic. Trebuie să vorbim, pe de-o parte, despre precaritatea pregătirii filosofice a comentatorilor culturali de azi, iar pe de alta, de pierderea interesului pentru sinteză, printre puținii filosofi pe care-i avem. Excepțiile, în ambele cazuri, întăresc regula. Pulverizarea omului ca problemă filosofică – spartă de structuralism în studiul plicticos al unei multitudini de „raporturi“ și „limbaje“ – face ca prea puțini gânditori să mai reflecteze asupra unor chestiuni „nefilosofice“, adică ne-analitice, cum ar fi definiția (post)modernității sau raportul omului cu ea. Însă discursul filosofic din Omul recent nu seamănă deloc, să zicem, cu cel noician. Au în comun preocuparea pentru om, un amplu fundal cultural și talentul literar strălucit, însă Horia Roman Patapievici se află la intersecția filosofiei propriu-zise cu epistemologia și cu un anume tip de reflecție ce rezultă în urma frecventării aprofundate a științelor. Raționamentul lui Noica se susținea preponderent pe logică – fapt care îl făcea uneori neatent la premisele false –, în timp ce gândirea lui Patapievici este structurată epistemiologic. Și, mai presus de toate, contemporanul nostru este un filosof sistematic, nu unul de sistem, așa cum Constantin Noica a încercat să fie. Omul recent, subintitulată O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?“, nu este o parte a unui sistem filosofic, nici măcar a unuia atipic. Cartea este mai degrabă un spațiu de convergență și de sinteză ce se alimentează din mai multe domenii ale culturii și cunoașterii, ceea ce, desigur, îl individualizează pe autor în peisajul filosofic de azi, care este unul al extremei specializări și al reprimării celei mai mărunte pulsiuni speculative. Fie și a celei făcute de dragul demonstrației.
Critica modernității, se știe, a însoțit modernitatea încă de la apariție, venind fie dinspre spiritele tradiționaliste (speriate nu numai de „iuțeala prefacerilor“, ci și de finalitatea implacabilă a schimbării de paradigmă), fie, dimpotrivă, dinspre spiritele radicale, nemulțumite de caracterul măsurat al schimbării la care asistau (vezi, de pildă, la finalul secolului al XIX-lea, critica liberalismului făcută de social-democrație). Dificultatea argumentului lui Horia-Roman Patapievici – și mai ales dificultatea de a-l înțelege a unor comentatori care, nefiind obișnuiți a lucra cu ideile, se simt mai confortabil dacă operează cu etichetele – constă în aceea că în Omul recent avem de-a face cu o critică a modernității venind din partea unui modern. Nu a unui modern antifrastic, ca antimodernii lui Antoine Compagnon, ci a unui modern, pur și simplu. Care se simte bine în interiorul fenomenului modern (după cum mărturisește în „epilogul“ Ce mai înseamnă să fii modern, astăzi?, situarea în modernitate a jucat chiar un rol protector și de delimitare morală, în perioada regimului comunist) și, în consecință, nu simte nici măcar nevoia de a-și configura un mic teritoriu personal în interiorul conceptului. O critică, revin, a întregii modernități, nu doar a postmodernității, așa cum îi reproșează, inadecvat, paladinii stângismului cultural, care desigur că au citit altă carte… Critica sa, prin urmare, nu urmărește să „deraieze“ modernitatea, oferindu-i alt orizont – înapoi, mult înainte sau paralel –, ori să îi semneze condamnarea, fără a-i oferi șansa recursului. Sensul analizei strânse, care întoarce pe toate fețele determinările intelectuale ale modernității (de la religie la capitalism și de la politică la cultură), este aflarea punctului/elor din care începe clivajul, iar paradoxurile fondatoare se întorc împotrivă-i. Și, dacă se poate, sugestia unor panacee. Toate, jucând rolul de contrapunct care reinstituie măsura, toate, provenind, cum spune undeva filosoful, din zona „celor nevăzute“, adică a spiritualității. La ediția a VI-a, se vede limpede că, dincolo de adversitatea mediocră față de persoana autorului, trei sunt motivele pentru care Omul recent i-a enervat pe mulți.
Primul este critica implicită a unuia dintre principiile fundamentale ale liberalismului. Principiu de secol XIX (deci vetust), însă menținut nesmintit în arsenalul liberalismului contemporan și vizibil în toate discursurile politice, economice, sau academice de azi. Este vorba de principiul (sau, mai bine zis, axioma, căci ni se cere să o admitem fără a ne fi fost demonstrată) progresului infinit. Or, venind din fizică, Horia Roman Patapievici știe că în natură nu există procese care să dea un randament de 100%, ceea ce înseamnă că progresul este fatalmente limitat de resurse. Cum toate soluțiile care se propun la crizele recente provin din această categorie, a progresului presupus a nu avea sfârșit – de la „energia verde“, al cărei impact ecologic nu a fost încă studiat cu adevărat, și până la automobilele electrice, care în realitate vor produce o catastrofă ecologică și economică –, firește că discursul filosofului deranjează, în pofida faptului că el nu îndeamnă nici decum la abandonarea progre sului. Nici măcar la încetinirea lui. Critica sa trimite, dimpotrivă, la o mai bună întemeiere a pro gresului, la o mai bună așezare a omului, în raport cu schimbările de paradigmă. Cel de-al doilea este critica postmo – dernismului și, mai ales, refuzul gânditorului de a considera post modernismul drept altceva decât o ramură a modernismului (refuz întemeiat pe o analiză care poate fi respinsă ideologic, însă nu contestată în argumentul și raționamentul ei). Or, dacă postmodernismul nu este ceva de sine stătător, o multitudine de paradigme co nexe – cum ar fi corectitudinea politică, devenită adevărat epitom al „omului recent“ – se scufundă în oceanul larg al variantelor modernității și decad la sta – tutul de epifenomene. Înseși „sanctificările în absența sacrului“, ce definesc postmo – dernismul, se vădesc a fi simple anomii, spre indignarea tovărășească a celor care și-au clădit cariere lucrative pe scheletul lor. În fine, cel de-al treilea element care pare a-i enerva din cale-afară pe detractorii lui Patapievici este cordialitatea desăvârșită a unui raționament, altminteri, metodic și fără fisuri, a cărui viziune amplă nu exclude deloc nuanțele și plonjonul în detaliul de specialitate. Filosoful nu exhortează, ci construiește un cadru de relaționare, nesocratic în formă, dar socratic în spirit, în care cititorul este stimulat să-l însoțească spre a-și dezvolta propriul proces de gândire. De aceea, sunt amuzante, dacă n-ar fi triste, tentativele de a-l defini (cred că împroșca e, totuși, termenul potrivit) pe Horia-Roman Patapievici între reperele unui spirit de extremă dreapta: nicăieri, în Omul recent, relativismul modern nu se transformă în relativitate morală sau intelectuală, nicăieri, adecvarea logică a raționamentului nu se transformă în Führerprinzip. Graba de a pune etichete, mai ales unei cărți atât de complexe, duce, vorba lui G. Călinescu, la bizarerii. Ca filolog și practician al literaturii (lipsit, carevasăzică, de cap filosofic), am fost sedus de limpezimea discursului și de transparența desenului rațional din spatele lui. Ca ins care, pe palierul său de gândire, s-a lovit de multe dintre perplexitățile care au generat această carte de vârf a culturii române, am fost cucerit de precizia cu care gânditorul asociază și corelează idei și fenomene aflate pe diferite paliere ale culturii și societății. Și m-am regăsit, de prisos să adaug, în sugestia necesității spiritualității, întru o calmă salvare a modernității de ea însăși. Avem, indubitabil, în Omul recent, una dintre marile reușite ale spiritului românesc contemporan.