Cândva, prin 1979, deși locuiam pe-atunci la Cluj, am avut norocul să văd un spectacol la Teatrul Giulești (așa se numea Teatrul Odeon de azi, având o sală chiar în cartierul care-i dădea numele). Era un Caragiale, O noapte furtunoasă. Pusă în scenă de un regizor, tânăr pe vremea aceea, dar, vorba lui Trahanache, de dincolo (adică din O scrisoare pierdută), „copt băiat“, Alexa Visarion. Nu aș mai fi în stare azi, la atâția ani după eveniment (căci chiar a fost un eveniment în viața mea, din moment ce mai țin minte și acum câte ceva din el) să fac o dare de seamă cât de cât cuprinzătoare a ceea ce am urmărit în cele vreo două ore cât cred că a ținut, pe scena de la Majestic (cum i se spunea pe atunci sălii din centru a Teatrului Giulești). Mi-a rămas însă în memorie scena finală, sau, mă rog, dinspre final, în care „R. Vent.“ (adică Rică Venturiano), încolțit de Titircă Inimă Rea, de Chiriac și de ipistatul Nae Ipingescu (nume provenit de la „ipângea“, care, cf. lui Lazăr Șăineanu, înseamnă „haină de dimie neagră având o glugă ce se trage peste cap în vreme de ploaie“, din turcescul „Yapindja“), se cațără într-un fel de trapă din tavan, prevăzută special pentru această mișcare și, de-acolo, tânărul pe atunci Florin Zamfirescu, interpretul rolului, agățat cumva de marginea ei, sfâșie cu cealaltă, vertical, ziarul la care era redactor, „Vocea Patriotului Naționale“, și le înmânează celor de jos, uimiți după ce ipistatul oprise crima ce i se pregătise „studentului în drept și publicistului“, câte o fâșie, pe care aceștia o luau și o citeau cu evlavie. „O citeau“ e un fel de a spune, de fapt silabiseau sferturile de rânduri care le reveneau fiecăruia, firește fără să înțeleagă mare lucru, cum nici cei mai aprigi hermeneuți din zilele noastre n-ar înțelege ceva din fragmente de vorbe astfel obținute. Nu-i vorbă că nici atunci când acest tip de personaje citeau sau li se citeau (vezi scena IV) textele integrale nu reușeau să înțeleagă decât, oricum, altceva decât va fi voit să spună publicistul, nici el foarte clarificat asupra lozincilor pe care le arunca pe foaia atotsuferitoare. Dar evlavia rămânea. Era ca și cum le-ar fi pus Dumnezeu mâna-n cap. Mă rog, nu tocmai Dumnezeu, dar – vorba lui R. Vent. din alt moment al piesei – „Dumnezeul nostru este poporul, box populi, box dei“. Aici „Dumnezeul lor“, poporul, era cel care primea, tocmai invers decât se presupune că se întâmplă, mesajul de sus. Adicătelea, cum ar spune personajele piesei, raportul se inversa, semn că presa (scrisă încă, pe vremea aceea) devenise Dumnezeul, iar poporul-Dumnezeu se transforma astfel într-un receptacol/receptor, fie el și cu paraziți (aluzie la radiourile epocii, când Europa Liberă era bine parazitată de „ascultătorii“ regimului). În epocă, Alexa Visarion va fi strecurat aici o parodie la modul în care presa comunistă, „marele conducător“ își manipulau supușii. Poate și la bolboroseala chiar a prețioaselor indicații pe care Nicolae Ceaușescu le revărsa în nesfârșitele sale „magistrale cuvântări“ asupra poporului îndobitocit, spre a-l îndobitoci și mai tare. Dacă ar fi fost numai atât, însă, poate că aș fi uitat de tot scena, odată cu dispariția modelului ei ascuns. Dar…
…mi-am amintit de multe ori această scenă absolut uluitor construită, rod al unei imaginații vii și fără limite, ba, am putea spune din punctul de vedere al realității de azi, profetice. Sigur, toate proporțiile păstrate, căci azi nici un Titircă, sau alți mahalagii similari, nu mai citesc ziarele, dar, totuși, presa, cea video-sonoră, a devenit călăuza multora. Ba chiar și internetul, altă formă de influențare a poporului-Dumnezeu, se manifestă precum „Vocea Patriotului Naționale“ din vremea lui Ion Luca Caragiale. Noua formă de dogmatizare a luat locul formei celei vechi, ceea ce nu înseamnă că lucrurile s-au schimbat foarte mult, în orice caz nu atât cât să devină de neînțeles. Și ceea ce înseamnă că scena aceea, care mi s-a înfipt în creier, nu era o simplă persiflare a unei realități parodice în sine, ci se constituia într-o meditație asupra vremurilor moderne și chiar postmoderne.
Căci este misiunea unui artist adevărat de a spune, referindu-se în aparență la vremea lui, ceva care să bată mult mai departe, dincolo de actualitatea imediată, păstrându-se, dacă nu întotdeauna în eternitate, atunci într-o perpetuă realitate artistică și socială.
De câte ori aud că ne-ar trebui un Caragiale ca să „zugrăvească“ lumea politică de azi, îmi amintesc de această scenă, ba chiar numai de scena IV, citată mai sus, când Ipingescu silabisește, cam în stilul lui Ceaușescu, articolul ininteligibil atât pentru el, cât și pentru cel care-l ascultă, Jupân Dumitrache, zis Titircă Inimă Rea. Căreia Alexa Visarion i-a adăugat, ca un pandant puternic sugestiv, acest final apoteotic (că altfel nu pot să-i spun!).
Dar Caragiale chiar ne-a „zugrăvit“ (dacă vă place verbul) lumea de azi, așa, fără s-o fi văzut. Cum fac profeții. Asta nu înseamnă că nu ne-ar fi dor să-l vedem în carne și oase.