Poveștilor li se recunosc trăsăturile avute de oricare altă specie literară, chiar dacă eticul are o vădită pondere față de estetic în transmiterea mesajului. Grație lumii lor ficționale distincte, aceste narațiuni îi interesează atât pe copii, cât și pe adulții care le citesc din îndatorire părintească. Dar ele pot fi citite și de aceia dintre noi care încă sunt încântați de povești și doine, ghicitori, eresuri. Acesta este motivul pentru care cele cinci povești reunite de Andrea H. Hedeș sub titlul A fost odată ca niciodată (Editura Neuma, Apahida, 2021) se constituie în subiect pentru prezentul comentariu, deși tot copiii sunt aceia care vor decide dacă vor să le reasculte sau nu. În fața gustului lor, argumentele critice devin neputincioase.
Dacă ne angajăm pe calea regală a circulației orale a poveștilor, la întrebarea „Unde începe povestea?” se poate răspunde că își are originea în vorbele adresate copilului încă de când pricepe și el, cât de cât, pe ce lume se află. Atunci, adulții au grijă să-l trimită imediat cu imaginația și cu gândul la altă lume, unde binele învinge întotdeauna răul. Dar aceasta a fost odată ca niciodată, ce numai în povești se mai poate întâmpla. Oricum, cei mici se vor lămuri mai târziu că lucrurile nu stau în viață chiar așa cum sunt literaturizate. Deși instinctele brutale le pot fi ușor activate, de obicei ei nu se solidarizează cu actele agresive ale personajelor malefice. Cu atât mai puțin vor agrea acțiunile banditești, de care vor avea tot timpul să audă în viață. De aceea, în Fiica Regelui Hoților, copiilor li se povestește, pe lângă „ofertele» obișnuite de furt găsite (inorogi, păsări măiastre, sirene, potcoave de cai morți), și despre altfel de furturi, mai puțin convenționale. Pentru a ști că există și sensuri figurate ale cuvintelor, ei aud aici despre furtul propriei căciuli, al unei priviri și al unui pui de somn, care este cel mai ușor dintre toate. Iar aceasta, pentru că poveștile au și un rol soporific, intrarea în lumea viselor fiindu-le mediată ascultătorilor de citirea unor astfel de narațiuni.
Cel mai greu dintre toate furturile este acela al lunii de pe cer și important rămâne ca totul să fie luat drept verosimil. Dacă personajul Mână Lungă ar depăși prea mult înzestrarea comună prin puterile sale miraculoase, atunci receptorul narațiunii nu s-ar mai identifica îndeajuns cu acesta, nu i s-ar putea substitui imaginativ în totalitate. Interesul epic ar pierde din intensitatea așteptată prin diminuarea credibilității și acesta este motivul pentru care Andrea H. Hedeș lasă, în finalul poveștii, pierdut pe pământ caduceul fermecat cu care ar putea fi furată luna: „Mână Lungă locuiește acum împreună cu Zâna Caprifoiului în țara Cuiburilor de Rândunică. Dar cheița de aur a lăsat-o pe aici, pe undeva, și dacă o veți căuta bine, bine de tot, cu siguranță o veți găsi și veți putea deschide cu ea orice inimă împietrită” (p. 36).
Inimile împietrite pot fi desferecate mai ales cu sentimentul de iubire. Regele din povestea Fiul negustorului Pistachio era trist, pentru că nu se îndrăgostise niciodată până atunci, dar miracolul se produse la vederea unei sirene: „Pentru câteva clipe, inima îi stătu în loc și nu mai putu să respire. Apoi un val de căldură îl cuprinse și începu să ardă cuprins de febră. Regele înțelese că se îndrăgostise pentru prima dată în viață” (p. 20). Sigur, acestea sunt simptomele îndrăgostirii la prima vedere, de care cei mici nu au habar, dar le prinde bine să le știe, pentru a se diagnostica singuri atunci când vor ajunge mari…
În textele cărții nu se insinueză sentimentul de teamă, pentru că, după cum decurge logica povestirii, cititorul este convins că nu se poate întâmpla nimic rău în mod fatal. Autoarea știe că povestea este o artă de „proximitate”, destinată unui cititor care trebuie să fie atent la orizontul de așteptare al celor mici. Drumul către tărâmul fabulos este creionat în culori atrăgătoare, așa cum se întâmplă în povestirea Malika și aventura cărților, unde pregătirile pentru un mare bal amintesc de Călin (file din poveste): cinci omizi sunt ajutate de o furnică, buburuza le piaptănă perii, gândăcelul le cârlionțează mustățile și musculița le lustruiește pantofiorii. Când fură gata, alaiul se instală într-o coajă de nucă aurită, trasă de douăsprezece libelule, strunite de un scarabeu îngâmfat. La intrarea în Marea sală de Bal, un greiere foarte elegant le întâmpină pentru a le ura bun sosit. Desigur că și dimensiunile temporalo- spațiale sunt diferite de cele ale vieții obișnuite. În povestea Irma cu mâini de aur, de exemplu, Căprița Romanița și pisica Alizée, fiind fiicele Lunii și surorile stelelor, petrec printre „ale lor” o noapte, iar la revenirea pe Pământ (unde fuseseră trimise deghizate, pentru a se vedea cât bine sunt în stare să facă oamenii) își dau seama că intervalul acesta temporal însemna multe zile și nopți în lumea sublunară.
Narațiunile cu incipit-ul „A fost odată ca niciodată” exprimă nevoia irepresibilă de a povesti și reprezintă o coordonată ontologică fundamentală a speței umane. Având acoperire prin punerea textelor sale sub umbrela unui asemenea titlu de carte, autoarea se bucură de întreg spațiul de libertate pe care îl deschid convențiile ludice ale poveștii. Respectând totuși „adevărul istoric” consacrat al speciei, Andrea H. Hedeș dovedește, prin publicarea celor cinci povești din cartea A fost odată ca niciodată, că, în epoca invaziei din spațiul virtual a unor formule narative pline de agresivitate (nelăsând copiii să adoarmă), stereotipia canoni-zantă a acestei specii poate fi respectată, iar nu suspendată.