Explozia poeziei „de dragoste“ pornografice începând cu anii 2000 a avut drept explicație nevoia de recuperare și de reabilitare a datelor senzualului cenzurate în timpul comunismului, deși reprezentanții ei au trăit asemenea vremuri doar pe când se aflau la vârsta șoimilor patriei sau, cel mult, la aceea a pionieratului (în accepție ideologică, nu în aceea creatoare). Este de domeniul evidenței că poezia tinerei generații este deznudată de toată recuzita neoromantică și că o asemenea paradigmă este apusă. În cel mai potrivit caz, componenții ei practică doar un romantism întors pe dos, asimilat dinspre un firav livresc, atât cât au fost ei în stare să-l asimileze. Poezia iubirii, a fiorului îndrăgostirii, a lăsat loc dezinhibării și sincerității duse până la obscenitate, până la ridicolul desfrânării expresive, manifestat prin deșucheate scrâșnete mizerabiliste. Dezabuzata poezie a generației douămiiste a anulat în interiorul cuplului depărtarea optimă a tânjirii după celălalt. De aici, descrierea în versuri a coitului rapid și intempestiv, înlesnit de prezența partenerei doar cu părțile ei necesare și suficiente (sâni, fese, sex desfoliat, vagin). Această modă a vizibilității totale a corpului sexuat ar putea să poarte cu sine o tensiune sexuală, dar nu deține niciun fel de resort al tensiunii lirice. Ea denotă o impotență verbală pe măsură, o prezență a limbajului frust din cadrul noului „discurs îndrăgostit“.
Am amintit toate acestea pentru a spune că nimic din ele nu vom găsi în poezia lui Andrei Novac selectată pentru antologia De mâine suntem pământ fierbinte (Editura Paralela 45, Pitești, 2021). Discret, poetul nu se dorește integrat vieții literare turbulente și exhibiționiste a colegilor de promoție. El nu dă semne că ar face parte din vreo grupare generaționistă și nu seamănă deloc cu vreun „nepot“ prin alianță de-al lui Emil Brumaru. Deși pare să mizeze, înainte de orice, pe atributul autoreferențialității, poezia sa nu conține biografeme, transparențe confesive și teribiliste aluzii sexuale. Aceasta se întâmplă deoarece Andrei Novac și-a dat seama că detaliile biografice nud(ist)e sunt nesemnificative în desenul lor personal și că, pentru a exista o pudoare a confesiunii autentice, intimitatea nu trebuie dezvăluită ostentativ.
Aflat în căutarea distanței ideale din interiorul cuplului, poetul mărturisește luminoasa și irepresibila voință de deschidere spre iubită, drept reflex al căutării adevărului despre sine („te caut în mine cu mâna goală,/ piele lângă piele, os lângă os“ – ca un sfârșit). Spațiile se dilată, iar corpurile, fremătânde în încercarea de atingere reciprocă, se deschid periscopic unul spre celălalt. Un motiv liric ce se atașează prin defi niție sferei de reprezentări a acestui regim al asemănării și al distingerii este acela al văzului. Ochii sunt cele mai vii ființe, prin ei instanța poetică există și poleiește chipul iubit cu privirea, chiar dacă nici simțul tactil nu este mai puțin dezvoltat. Eul poetic ține mâinile întinse spre iubită, dar, decât să o atingă, preferă să îi mângâie gândurile. Recunoscându-și iubita pe întuneric, doar după umbra umerilor, el aspiră la trăirea unei „nopți,/ ai cărei pereți vibrează ca inima adolescenților care se sărută fără să respire“ (întotdeauna). Aceste tatonări sunt făcute în încercarea de redefinire a timidității: „întotdeauna, înainte de a ne strânge în brațe,/ ne asigurăm că nu ne vede nimeni,/ apoi ne atingem,/ rupem toate lucrurile care ne îndepărtează,/ ne răsucim unul în jurul scheletului celuilalt“ (ibidem). Doar șoaptele de iubire aproximează spațiul intim din întuneric, iar „fericirea o găsim/ așezându-ne unul altuia pe buze“ (doar vânt și vise).
Proiectată pe un fond de ingenuitate, în regimul suavului și al tandreții, poezia corporalității scrisă de Andrei Novac este una a fragilității. În ciuda structurii „calcaroase“ a imaginarului poetic (oasele plângând nichitian formează un soi de coloană vertebrală a antologiei), descoperim în spatele versurilor palpitul vieții unei ființe, din carne și oase, irigate sangvin din abundență sub epidermă. Este o ființă a cărei fragilitate păstrează întreaga frăgezime: „tu ești fragedă și curată,/ așa cum doar copiii pot să fie/ atunci când li se arată străzile,/ ținându-se ordonat de mână/ și tăind orașul cu picioarele lor,/ aproape liberi.//…// tu ești fragedă și frumoasă,/ cum doar un sărut de îndrăgostiți/ poate să stea pe umărul gol, aproape pustiu,/ atunci când nimeni nu crede/ în lucruri curate și dezinteresate de tot“ (poemul celui mai frumos om de pe pământ).
Versurile din antologia De mâine suntem pământ fierbinte, ce pot părea naive, în înțelegerea congenerilor autorului, vin cu o notabilă revalorificare tematică și expresivă a sentimentului iubirii, de o veche noutate. Așteptarea calm-înfrigurată a iubitei dă tonul pentru o delicată surdină lirică încă din prima poezie antologată, despre tine, unde găsim versul „de aici până foarte departe nu poate să mai fie mult“. Discursul poetic este strunit pentru a exprima tânjirea din dragoste într-o lume mult prea grăbită în iubire, care crede că sarea – consumată sau nu cu moderație, în combinație cu piperul – este bună numai în bucate. Andrei Novac rămânea dotat cu toată răbdarea pentru a surprinde și mai departe în poemele sale cristalizarea nobilului sentiment și, neîndoios, gândul mă duce la „creanga de aur“ din mina de sare de la Salzburg.