Comentând volumul din 2018 al lui Kocsis Francisko, Un roman într-o gară mică, observam că prozele „scurte“ și „foarte scurte“, cum le spunea autorul, aveau, cu toată diversitatea lor, un numitor comun, și anume acela că, independent de locul unde era plasată acțiunea, „înclinația prozatorului pentru neobișnuit, anormal, miraculos, supranatural și fantastic“ modifică „sesizabil liniile reprezentării realiste“. La fel se întâmplă și în cartea de față, Atelierul de pipe și tutun, compusă tot din povestiri mai lungi, mai reduse ori de-a dreptul scurtissime (Luntrea are o frază și ocupă un sfert de pagină), și unde ingeniozitatea prozatorului se verifică fie printr-un registru cvasi-poematic, fie printr-unul în care suspense-ul este creat și menținut până la sfârșit. O singură nuvelă rămâne aici ancorată într-un regim ficțional realist, al cauzalităților ascunse, dar existente. E vorba despre Misterul morții din strada Lungă sau Cum se ascunde aurul în vremurile nefaste, mai degrabă o proză detectivistică, polițistă, în care cititorul de azi și milițieni din epoca trecută refac puzzle-ul propus de autor. De ce anume a venit în România pentru câteva zile evreul dintr-o familie chinuită de Istorie și ce căuta el realmente în casa construită de tatăl său? Până la urmă, misterul din titlul povestirii va fi dezlegat și nu vreau să-i iau lectorului plăcerea de a citi proza fără a-i cunoaște finalul. Relevant este faptul că, dincolo de intriga ingenioasă, autorul conferă complexitate și profunzime prozei sale, mai întâi prin latura psihologică urmărită atent la mai multe personaje, și apoi prin chiar felul de a scrie și a descrie. Kocsis Francisko face proză cu vădită plăcere, acumulând cu răbdare detalii ce se vor dovedi importante, portretizân- du-și personajele și developându-le, unora dintre ele, lumea lăuntrică. Astfel povestirea nu se „ține“ exclusiv prin enigma care la final se va limpezi, ci și prin constituirea unui cadru pentru acțiunea ce se petrece sub ochii noștri. „Sarabanda amintirilor“ și „revărsarea sentimentală“ imprimă prozei un alt ritm și chiar o altă direcție decât cele ale unor povestiri polițiste tipice: prin rememorările trecutului de familie, din perspectiva protagonistului, David Mendel, autorul conturează tablouri istorico-sociale din care nu lipsesc cele ale comunismului „triumfător“, abordate cu o anumită prudență. Ca să fiu și eu nițel detectiv, povestirea pare scrisă înainte de 1990, critica făcută regimului trecut fiind voalată și perifrastică, în maniera romanelor de atunci, iar nu directă și rezolută, cum a devenit după Revoluție. Oricând va fi fost însă scrisă, proza este de calitate.
Neconvingătoare sunt, în schimb, acele bucăți în care autorul face exces de stil și de subtilitate prozastică. Din Ioți, nebunul care strânge chiștoace și zice numere nu se înțelege nimic, iar alibiul că personajul nu-i în toate mințile nu funcționează, întrucât povestirea nu este din perspectiva lui, ci a unui narator omniscient. În Împrumutul care nu mai poate fi restituit, una dintre cele mai puternice proze din carte, stilul „scârțâie“ pe alocuri, vina fiind împărțită de narator și de autorul care-i conferă rolul. Descrierea problemelor personajului este destul de artificială, deși aceste probleme sunt cât se poate de serioase: „În momentele acelea, Alexandru se afla în pragul unei asemenea stări de autoconservare a ființei emoționale, de preluare a deciziei de către instinct și conducere după legile primare ale viului, când funcțiile organelor vitale sunt suprastimulate, ceea ce duce la inhibarea activității psihice. Era o stare de moment, desigur, dar erau momente binevenite pentru a se smulge din furtuna neașteptată care îl tortura de câteva zile.“ (p. 78). În sfârșit, ca să închei capitolul obiecțiilor, uneori scriitura lui Kocsis Francisko se resimte de „filozofeme“ la îndemâna oricui și mai ales a elevilor care tocmai au intrat la liceu. În Superba zăbavă și o pereche de aripi, povestire foarte scurtă, unde stilul era esențial, citim un asemenea alineat: „În viață te poți grăbi, poți goni cu răsuflarea tăiată. Poți trece vijelios dintr-un loc în altul, dintr-o zi în alta, de la un om la altul, de la un gând la celălalt. Dar asta e numai iuțeală, întrecere la fuga prin viață. Dar nu-i important cine ajunge mai repede la capăt, ci cum. Și dacă duci în cârcă poveri cât colosul din Rodos sau doar o pereche de aripi în spinare.“ (p. 114).
Trecând la observația cu care începeam cronica, Kocsis Francisko valorifică într-un mod inteligent și din unghiuri inedite dozajul de realism și fantastic (sau fantasmatic) din cele mai bune povestiri ale sale. Proza definitorie pentru formula sa rămâne Împrumutul care nu mai poate fi restituit, unde un fiu primește în vis „vizitele“ mamei sale moarte, mâniată pe el, cerându-i tot mai insistent achitarea unei datorii de care, a doua zi de dimineață, urmașul își amintește prea bine. Autorul face aici un adevărat tur de forță, introducându-ne în plasa gândurilor și remușcărilor protagonistului, încurcându-ne odată cu el acolo, făcându-ne să înțelegem cât de important este „drumul spre sine“. Personajul în chestiune e un pensionar care a lucrat ca maistru constructor și care își descoperă acum propriul subconștient cu teamă crescândă și cu o panică veritabilă, care îl face să meargă la un preot, apoi la un altul, la un psiholog… (Ar mai fi putut apela și la o vrăjitoare, cum se întâmplă în alte povestiri ale lui Kocsis Francisko, dar ar fi fost într-adevăr prea mult.) În timp ce personajul principal este tot mai zguduit, interior, de trecutul care vine amenințător peste el, cu datorii către mamă ce nu mai pot fi plătite (titlul e elocvent: împrumutul nu mai poate fi restituit mamei, fiindcă aceasta a murit), Naratorul este calm și cumva tacticos, descriindu-i pe îndelete caznele. Iată o proză psihologică de vârf, cu morala implicită, și cu acea perturbare prin fantastic a ordinii realiste în care autorul excelează.
Remarcabile sunt și Pitea Farcaș și noaptea lupilor de nicăieri, cu un personaj încolțit de lupi; Glăjarul, unde destinul se manifestă prin aparenta dezordine a întâmplărilor (aceasta e una dintre temele autorului: destinul nu poate fi ocolit, după cum se va vedea la finalul neașteptat al povestirii); și Vrăjile sunt pentru alții, unde apare în cadru vrăjitoarea-ghicitoarea, dar una care „și-a găsit nașul“. Și aici, fantasticul se manifestă mai întâi timid, aproape imperceptibil, aparent acordat la logica realistă a povestirii, de care însă, treptat, se va desprinde, punând-o în tensiune și în blocaj. Timpul trece prea repede sau dimpotrivă prea lent, aceeași realitate începe să difere de la un personaj la altul sau chiar și atunci când e văzută prin ochii unuia singur, o scenă ce părea conturată și „clasată“ se modifică prin descrieri ulterioare care nu mai concordă cu ceea ce aflasem. Naratorul însuși și-a diminuat omnisciența (o altă subtilitate a prozatorului), devenind aproape necreditabil, întrucât nu mai știe exact ceea ce se întâmplă în proza respectivă. Fantasticul triumfă, cu efecte literare bune, atât în Vrăjile sunt pentru alții, unde „s-a dus vestea că Totila însuși diavolului i-a dat în cărți și i-a ghicit în palmă“, cât și în Pitea Farcaș și noaptea lupilor de nicăieri, povestire admirabil scrisă, în care personajul încolțit de lupi lasă în urmă „un trup degerat cu care nu avea nimic în comun“, alergând apoi să prindă haita din urmă, transformându-se el însuși într-un lup. Licantropie, vrăjitorie, o ghicitoare care apucă palma diavolului, un fiu pe care mama îl vizitează în vis, post-mortem, preoți și un psiholog convocați să rezolve problema, nebuni „acreditați“ și comunități în care ei se manifestă, descrise de asemenea tacticos, ardelenește: galeria de personaje, de situații, de stări și procese psihice conferă cărții densitate și deopotrivă modernitate prozastică. Aflat în plin „fuleu“ creativ, cu unele imperfecțiuni pe care le-am semnalat, Kocsis Francisko se numără printre cei mai buni autori de proză scurtă din literatura de azi.