Dejun à la Titus

Seria de volume Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi a ajuns la episodul al treilea. Doctorul în studii medievale și-a plănuit etapele lucrării grupînd textele după anumite similitudini tematice. Astfel, primul volum a fost sub semnul iubirii și lirismului (Sonetele și Romeo și Julieta). Al doilea a cuprins piese ale ieșirii în natură și ale vegetalului: Vis de-o noapte-n miezul verii, pentru care autorul a preferat traducerea tradițională și oarecum inexactă Visul unei (sic!) nopți de vară și Cum vă place. A treia secvență conține comentarii la două teribile piese ale răzbunării: Titus Andronicus și Hamlet.

Dificultatea crește pentru exeget. El compară cele două tragedii acordînd, justificat, un spațiu mult mai restrîns sîngeroasei piese de tinerețe în care sînt ucise 16 personaje: 11 bărbați, 4 femei și o muscă. Partea dedicată lui Hamlet are de vreo cinci ori mai multe pagini, dacă luăm în considerare și Apendicele despre textul lui Hamlet în cele trei versiuni. Două in-cuarto (Q1 și Q2) și cea in-folio din 1623 (F1), despre care Adrian Papahagi remarcă justificat că este o versiune prescurtată a Q2, chiar dacă există diferențe. Avem din fericire, acum, traducerea tuturor celor trei versiuni, realizată de George Volceanov și Violeta Popa și publicată în seria de Opere, coordonată de George Volceanov, vol. II (Tracus Arte, 2016). Ambiguități există însă chiar în original și traducerea trebuie să opteze pentru o lecțiune sau alta. Și cercetătorul va compara posibilitățile și va face propria lui alegere. Oare Hamlet spune O, God, Horatio! sau O, good Horatio? Adrian Papahagi dă cîteva exemple interesante de lecțiuni alternative.

Revenind la interpretare, eseistul subliniază neajunsurile piesei la Titus Andronicus, le pune justificat pe seama tinereții și lipsei de experiență a lui Shakespeare, dar îi recunoaște acestuia meritele. De fapt, Titus… e în creștere la bursa reprezentărilor teatrale pentru că vremurile noastre sînt tot mai violente, personaje ca Aaron și Tamora trec zilnic pe lîngă noi și ceea ce părea excesiv în Titus… s-ar putea să nu mai impresioneze. Mi s-a părut semnificativ că regretatul Alexandru Darie, cînd a montat un Titus (T. Bulandra, 2003), a vrut să pună piesa lui Heiner Műller, dar i-a ieșit un Titus Andronicus de Shakespeare. Piesa shakespeariană s-a impus în proporție de nouăzeci la sută.

Scriind despre Hamlet, Adrian Papahagi dă proba cea mai grea din cele trei volume de pînă acum, dar o și trece în modul cel mai meritoriu. El se sprijină pe o bibliografie vastă pe care o rezumă foarte exact. Dar și pe analogii cu alte arte (pictura cu Caravaggio) și cu alte opere literare, ca și pe buna sa cunoaștere a contextului în care a fost scrisă piesa, lucru ignorat adesea de comentatorii care vor să-i aducă forțat pe Hamlet și pe Shakespeare la teza lor, cum a atras atenția cu multă ironie George Volceanov în recenta sa lucrare Întoarcerea la Marele Will. Adrian Papahagi îl recunoaște pe Shakespeare ca fiind cronicarul „nașterii dureroase a conștiinței moderne“.

Autorul interpretării intră în cele mai variate și neașteptate detalii, mergînd pînă la elemente de fonetică („aliterația în l, alternanța vocalelor scurte și repetiția armonică a consoanei finale“). Acestea nu sînt simple alunecări în rafinamente, ci lucruri semnificative, cu care și traducătorii lui Shakespeare s-au confruntat în lungi ore de potriveli ale sonorităților. Și nu pot uita comunicarea fermecătoare pe care, la un simpozion Shakespeare în 2016, mi-a fost dat s-o ascult de la însuși Stanley Wells, reputat exeget al lui Shakespeare, despre interjecțiile din piesele bardului.

Ca să glumesc puțin, chiar în nota lui Shakespeare, care are o singură piesă fără pasaje comice (Coriolanus), Adrian Papahagi, asemenea lui Titus, nu ne oferă un Hamlet „natur“ (piesa și personajul), ci îl coace într-o plăcintă cu multe ingrediente, condimente, arome și anturajul ei de sosuri. Prînzul început de chef Adrian Papahagi e dificil de întocmit și poate fi chiar „fioros“ în amănuntele lui. Dar, după vorba lui Titus, autorul are „hărnicia“ – de la „har“ – necesară gătirii lui pînă la bun sfîrșit: Hai, hai, să pregătim cu hărnicie/Ospățul ce-l doresc mai fioros,/ Mai sângeros ca prânzul la Centauri (Titus…, V.3, trad. H.G.).