În Franța, în perioada când a elaborat cele două importante lucrări despre Baudelaire (Baudelaire et l’expérience du gouffre — Baudelaire și experiența abisului1) și despre Rimbaud (Rimbaud Le Voyou — Rimbaud Golanul2), Benjamin Fondane nu s-a îndepărtat de poezie, dovadă fiind cele două ample poeme scrise în limba franceză3: Ulysse (1933) și Titanic (1937). Fără a fi un studiu critic în sens clasic, Baudelaire și experiența abisului este un itinerar spiritual prin marile teme și probleme ale creației baudelairiene, fără a ocoli cataclismele existențiale, infirmitățile, angoasele, durerile, temerile, contrazicerile morale, incertitudinile, toate câte au dus în cele din urmă la o operă deschisă spre și întemeietoare de modernitate. În acest abis caută Benjamin Fondane răspunsuri la propriile întrebări, argumente pentru propriile convingeri, care se vor întâlni în poezia din Ulysse și Titanic. Cu nuanțe diferite, dar nu departe de esența modului de abordare din Baudelaire și experiența abisului, se înscrie Rimbaud Le Voyou. Fondane îl urmărește pe Rimbaud nu doar în structura poeziei sale, în elementele de noutate și distanțare de trecut, ci încearcă să-i destructureze și să-i înțeleagă gândirea, să observe „fatalitatea lui Rimbaud“, să-l pătrundă pe „anarhistul, comunardul, anticlericalul feroce“, pe „Rimbaud Vizionarul“. Fondane face o analiză extinsă pe Un anotimp în Infern, pentru că poate fi înțeleasă mai bine personalitatea contradictorie a lui Rimbaud, deoarece în acest text se găsește ex primată o „Înspăi mântă toare dua litate, înspăi mântătoare multi plicitate a omului în fața vieții, în fața lui însuși“.
Deși pare că domină fundalul social în poemele franceze, ele sunt impregnate de meditația asupra destinului (idee esențială și premonitivă în poezia sa), asupra condiției umane. Ulysse reface mitul, dar cu semnificațiile din lumea modernă. În secvențele poemului se consumă dramele, iluziile și dezi luziile, reușitele și eșecurile, aspirațiile și renunțările, realitățile și himerele. Prima poezie (nenumerotată) are dedicația „Lui Armand Pascal. În moarte…“, este o îmbinare de (falsă) invocare („Și dacă-i mâniem pe zei? / Cu tine până la sfârșit aș fi putut iubi minunea, / dar te-a luat viața drept o țintă vie / și chiar în moarte tu ești pururi viu!“) și evocare („Prietene, prietene, venisem din mare depărtare împreună, / cu brațele crucișe de foarfecă-mbinați, / ca sâmburii-ntr-un fruct…“), pentru ca să se încheie cu o autoscopie poetică dură, în- tr-o tendință de a-și înțelege propria condiție: „Ești cel puțin la fel de viu ca mine, / ești râsul meu, ești amintirea mea, / sunt plin de moartea ta, / te port mai sus de umeri,/ urăsc moartea, urăsc viața,/ nemăsurată milă mi-e de oameni, / mă urăsc și mă iubesc…“.
Prima și a doua secvență poetică (dedicată lui Ilarie Voronca) din Ulysse rezumă, într-un fel, voiajul odiseic, esențializează călătoria, văzută pe parcursul poemului în termeni antitetici. Călătoria este de fapt o perpetuă căutare, un drum fără repere sigure („…eu rătăceam fără vedere prin pașii gărilor pierduți,/ și-i întrebam pe oameni spre care țel mă-ndrept), fără o exactă înțelegere a motivației („…ce mă-ndemna să plec, să-mi las culcușul / și să-mi hrănesc cu sloiuri nerăbdarea?“), cu o individualizare prin restrângere dar și cu deschidere mai largă prin simbolistică („Evreu, de bună seamă, dar totuși un Ulysse…“). În condiția apăsătoare a solitudinii, este și o căutare a lui Dumnezeu, poezia deschizându-se spre meditația metafizică. „Singur! Eram deodată-n lume singur, / eu numai și cu râsul meu, / singur eram și mă căzneam să aflu unde-i Dumnezeu. / Sertarele-n sfârșit deschise, toate. / Unde se-ascunde? Sfâșiam/ mucavaua ce-nvelea neantul. / Unde se-ascunde, unde se strecoară? / Unde să dau de cel / ce pleoapele-mi apăsase-atâta vreme?“. Mitul a mai fost valorificat în modernitatea literară, iar volumul lui Benjamin Fondane a apărut între alte două importante repere: James Joyce, Ulisses (1922) și Ilarie Voronca, Ulysse (1928). În Ulysse, Ilarie Voronca își categorisește veacul („îți închin un imn ție veac al mediocrității…“) și restrânge itinerarul („…nu mai vânăm ursul prin munții americii…“). La Voronca, alte toposuri sunt atinse prin experiența odiseică, mai apropiate: „…ce șosele de-a lungul prahovei“, „Iată-te la Brașov cum iubești străzile lui drepte…“, „Brașov cetate cu pereții oglinzi în munți“, „și iată peste diagonala sângelui parisul crește…“, „paris m-am împărtășit din cuminecătura ta“.
În schimb, la Benjamin Fondane drumul odiseic este mai extins și mai diversificat. După primele două poezii, celelalte secvențe (fără titlu) sunt numerotate. Ulysse nu este doar un poem al călătoriei, al schimbării de spații și destinații , ci și un poem al întrebărilor, rostite la diverse paliere de semnificație, pentru a înțelege, spre exemplu motivația plecării („De ce-am plecat?“) sau pentru a descifra taina („Răspunde-mi, prin tortură am să descopăr taina?“). Călătoria pare un adevărat exod prin mulțimea pestriță de oameni, a emigranților de condiție diversă, angrenați în traversarea oceanului, în căutarea unui nou țărm al salvării, mereu visat, dar a cărui atingere cere sacrificii. Eroul lui Fondane este un simbol al călătorului rătăcitor prin lume, din varii cauze, care trăiește deziluziile lumii moderne, în care s-au putut întâmpla catastrofe umane. „Încotro, frații mei, / vagabonzi, faliți, îmblânzitori de șerpi, / jucători de belote solare? / Sângele meu e biciuit de-al vostru, / pleoapa voastră mă-mpunge, / voi călăriți noaptea timpurilor, / voi sunteți setea mea nepotolită. / V-am văzut plecând din fundăturile târgurilor,/ ducând, drept amintire, fărâmele de glod. / Pogromurile vă fugăriseră din târguri, / și-n cufăr n-aveați decât viața. / Făpturi nefericite, vâslind pe-o mare de sânge, / ce aur vă chema mereu în țările din gând? / În țarini ce crepuscul voiați să semănați?/ Rătăcitori, / cârpaci de vorbe, bijutieri de accidente, / aveați în voi izvoare de forță-ngrozitoare,/ în palma voastră deslușeam o lungă linie a vieții / de-o sută de ori frântă.“ Există în Ulysse o poezie care are titlul — Cântecul emigrantului — o litanie prin întrebările adresate „tatălui“ (simbol plurivalent) și o tragică prefigurare, prin imaginile „amarului destin“ și ale amprentării emigranților, ca mai târziu în lagărele morții: „Ce-amar destin ne-așteaptă mâine? / Să plângi și să suspini cât poți? / Pentru-un passeport, uscată pâine, / ne-au luat amprentele la toți. // Tu, care pân’ la Judecată / zaci sub pământ, de ce, nu știu, / de moartea mea ți-e teamă, tată? / De ce mă tem de tot ce-i viu?“
dar premo nițiile și previziunile, spaimele și deziluziile primesc o tensiune și o încordare maxime în poemul Titanic. „Un vis spăimântător mă urmărește:/ un lucru nestatornic cu numele de Terra / se dă la fund, deodată, dincolo de privire“ sunt versurile de început ale poemului care sugerează clar o perspectivă a tragicului. Întrebările se înmulțesc și se întețesc, tragicul existențial domină poemul: „Mi-am întrebat speranța: Ce-ai cu mine? / De ce mă sfâșii fără încetare?“, „Am întrebat vulcanii: Ce trebuie să fac? / Și voi de-ați fi în locul meu ce-ați face?“, „Pe fluvii eu le-am întrebat: De ce să rătăcești? De ce?“, „M-am agățat și de corăbii: De ce s-or fi îndepărtând?“, „Am întrebat lumina: De ce nu-ți afli locul,/ frângându-te mereu în două / și înnoptând la margine de stele?“, „Am întrebat și lumea: O, lume, pentru ce / te învârtești în jurul tău mereu, / cu inima scârbită?“, „Pe Dumnezeu l-am întrebat: Și-acuma încotro te duci? / de ce să umblu-atâta să te ajung din urmă?“. În căutările sale pentru a descifra tainele destinului existențial, Benjamin Fondane trece și prin irizările cerului și prin bolgiile infernului, și prin înălțimea înmiresmată și prin noroiul pământesc, dar mereu pândit de un spectru al finitudinii. Preluând denominația pachebotului aflat sub nenoroc, Titanic este un poem despre viață și moarte, despre destin și întâmplare (Titanic, Robinson, Orașe, Radiografii, Poetul și umbra lui).
Poemul Ulysee este solilocviul mărturisitor despre o anume condiție, iar Titanic este strigătul de revoltă pentru tragedia umană.
____________________
1 Cartea a fost tradusă în românește: Benjamin Fondane, Opere XIV, Baudelaire și experiența abisului. Traducere din limba franceză de Ion Pop și Ioan Pop-Curșeu. Ediție critică de Ion Pop, Ioan Pop-Curșeu și Mircea Martin. Studiu introductiv și sinopsis al receptării de Mircea Martin. Prefață de Monique Jutrin. Postfețe de Ioan Pop-Curșeu și Dominique Guedj. Editura Art, București, 2011.
2 Benjamin Fondane, Rimbaud Le Voyou, Les Éditions Denoël et Steele, 19 Rue Amélie 19, Paris.
3 Traducerea în limba română este preluată din volumul: B. Fundoianu, Poezii. Antologie și traduceri de Virgil Teodorescu. Prefață de D. Petrescu. Editura pentru Literatură, București, 1965.