Neagoe Basarab – 500. Domnitor și autor: fațetele unei identități medievale (I)

Comemorăm anul acesta o jumătate de mileniu de la dispariția lui Neagoe Basarab, domnitor și cărturar, de numele căruia se leagă unul dintre cele mai frumoase edificii și, de asemenea, una dintre primele cărți importante ale Evului Mediu românesc.E, poate, momentul – între atâtea exagerări festive – să revenim la o abordare pozitivă a textului care, în originalul slavon de la începutul secolului al XVI-lea și în splendida traducere românească de la jumătatea secolului următor (cea mai veche copie atestată a traducerii efectuate în cercul lui Udriște Năsturel datează din 1654), a lăsat o urmă indelebilă în vechea noastră cultură.

*

Problemele legate de paternitatea Învățăturilor lui Neagoe Basarab, definite cândva drept „chestiunea homerică“ a literaturii române1 și rezolvate, din punctul de vedere al unei cercetări literare factuale tradiționale2, merită reexaminate dintr-o nouă perspectivă.

Readuc, în consecință, în atenție un eseu al lui Roland Barthes, intitulat Critică și adevăr (1966)3, în care semioticianul, între altele, deconstruiește conținutul semantic al noțiunii de autor, așa cum era el configurat în literatura medievală. O literatură în care, să nu uităm, cantitatea producției literare era redusă – în raport cu paradigma modernității –, iar proprietatea asupra textului implica mai mulți factori și mai mulți actori.

Barthes arată, în textul citat, că există patru trepte ale noțiunii de autor în literatura medievală.

O primă treaptă este copistul4. Statutul său de autor, de neînțeles pentru modernii ce suntem, era susținut de evidenta dependență a instituției literare de calitatea și cantitatea prestației sale. Până la Gutenberg (dar și mult după aceea; în Răsărit, chiar până în zorii secolului al XIX-lea), copistul este personajul central al Literaturii; fără el, un text este mort, iar transferul de enunț între scriitor și cititor este blocat. Impactul copistului este decisiv: el determină circulația unui text (în termeni cantitativi) și autoritatea lui (în termeni calitativi). Un copist harnic și performant poate pune un text pe o cu totul altă orbită decât unul puțin productiv și necorespunzător calitativ.

Această relație strânsă, chiar indisolubilă, pe care paradigma literară veche o stabilește între text și copistul său, întărește pretențiile de auctorialitate ale acestuia din urmă, care își afirmă fără ezitare statutul de autor al textului căruia, prin copiere, îi dă o nouă viață.

Funcția auctorială a copistului, evident, va fi preluată după apariția tiparului de către meșterul tipograf, care, și el, își va afirma orgolios (vezi, la noi, cărțile lui Coresi) statutul de „scriitor“ al textului pe care doar îl imprimă.

cea de-a doua treaptă a auctorialității medievale este cea a scriptorului5. Acesta este cel care scrie, conform cu un canon, după dictarea unei alte persoane. În paradigma răsăriteană, scriptorul se identifică, practic, cu diacul sau grămăticul. Spre deosebire de copist, scriptorul nu are numai atribuții de reproducere a unui text creat de altcineva. El capătă și atribuții de redactare, cu atât mai mult cu cât textul pe care îl scrie este – spre deosebire de cel pe care îl reproduce copistul – oral. Scriptorul elimină oralitatea, suprimă tacit anacoluturile și inadvertențele, ba chiar propune soluții lexicale sau stilistice alternative. Poziția sa presupune o mai mare implicare în producerea textului decât cea a copistului, dar și un control mai mare din partea celui care creează textul, a cărui participare în actul de reproducere executat de copist este, în principiu, nulă și chiar imposibilă. Textul scriptorului este, până la urmă, o colaborare între cel care compune textul (și care corespunde, într-un anume sens, cu noțiunea modernă de autor) și cel care îi conferă o existență textuală.

A treia treaptă a auctorialității, conform lui Roland Barthes, este cea a compilatorului6. Acesta redactează un text el însuși un text nou, dar folosin- du-se de fragmente copiate din texte preexistente. Este, de prisos să adaug, o categorie bine reprezentată în întreaga literatură medievală europeană, dată fiind atotputernicia imitației și inexistența noțiunii de plagiat. Compilatorul poate ajunge, în unele cazuri, să se confunde cu copistul, atunci când realizează, cu intenții didactice sau „științifice“, texte de tip sbornic, în care sunt puse cap la cap opere întregi ale altor autori, cu sau fără o evidentă legătură de conținut între ele. Este, de asemeni, o categorie bine reprezentată în literatura română, prin cărturari de bună factură, ca Mihail Moxa (autor, în 1620, al unei Cronici universale7) sau Nicolae Costin (care pune cap la cap letopisețele Moldovei, de la descălecat și până la 16018).

În fine, ultima treaptă este reprezentată de cel care corespunde noțiunii moderne de autor. Și anume, scriitorul9, care creează un text original, redactat și transcris de el însuși, în a cărui textură până și fragmentele imitate, conform normei vremii, sunt prelucrate de o manieră care le transformă în text propriu. În jurul acestei ipostaze a vechii noțiuni de auctorialitate s-a construit, după apariția tiparului și, mult mai târziu, a elementelor instituției literare moderne (editura, tipografia, librăria), noțiunea modernă de autor al textului, prin preluarea – și, uneori, modificarea – funcțiilor celorlalte ipostaze, de către aceste noi componente ale circuitului text-cititor.

Evident că în Evul Mediu era mai des întâlnită încălcarea granițelor dintre aceste trepte decât stricta lor delimitare. Indeterminarea literaturii medievale nu e prezentă numai la nivel stilistic sau al normelor de gen, ci în toate componentele instituției literare.

Astfel, nimic nu-l împiedică pe copist să devină interpolator (să ne amintim de cazurile Simeon Dascălu și Misail Călugărul10), intervenind în text și deformându-l voluntar, prin intruziuni care sunt ipostaze mascate ale afirmării propriei subiectivități. După cum nimic nu-l împiedică pe copist să „adapteze“ opera pe care o copiază – și care, adesea, este mult mai veche față de momentul copierii – la gustul și normele lingvistice ale epocii sale. Asemenea intruziuni au provocat chiar și reacții inverse, de recopiere a vechilor texte și eliminare a intervențiilor personale ale copiștilor anteriori; o întreagă dimensiune, cea filologică, a școlii patriarhului Eftimie al Târnovei11, se bazează pe „purificarea“ vechilor cópii, semn că fenomenul depășirii granițelor ipostazei de copist era larg răspândit și avea consecințe la nivelul redactării textului.

scriptorul, la rândul său, se simțea în drituit să pătrundă pe teritoriul com pi latorului, deoa rece, în timp, el acu mula experiența unor „șabloane“ pe care, automat, simțea nevoia să le introducă în text. Dacă relația sa cu cel care crea textul era mai apropiată, între cei doi se crea chiar un fenomen de colaborare „critică“, în care rolul grămăticului se putea amplifica, până într-atât încât acesta putea să „adapteze“ textul la gustul prezumtivului destinatar și chiar să introducă unele pasaje redactate de el însuși (sau preluate din alte texte).

Compilatorul se apropia, de fapt, cel mai mult de condiția scriitorului, deoarece, la drept vorbind, cu excepția fenomenului sbornicelor (în care deformările se datorează copistului), compilația nici nu există în stare pură. Compilatorul prelucrează, adaptează, când nu adaugă el însuși fragmente originale. Moxa, de pildă, în Cronica sa universală, nu este un compilator în înțelesul strict al termenului. Alături de prelucrarea și combinarea surselor, sunt de luat în calcul și intervențiile personale, tot mai numeroase pe măsură ce istoria pe care o narează se apropie de vremea sa.

(va urma)

_______________________

1 Expresia îi aparține lui Demostene Russo, citat de Dan Zamfirescu – Neagoe Basarab și Învățăturile către fiul său Teodosie. Problemele controversate, Editura Minerva, București, 1973, p. 18.

2 Vezi Dan Zamfirescu, op. cit., pp. 13-285.

3 Roland Barthes – Critică și adevăr, în vol. Romanul scriiturii, antologie; selecție de texte și traducere de Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu, prefață de Adriana Babeți, postfață de Delia Șepețean-Vasiliu, p. 155. Barthes folosește o terminologie puțin diferită și o ordine inversată față de schema pe care o utilizez eu; cf. și notele 4,5 și 6.; cf. și Dan Horia Mazilu – Recitind literatura română veche, vol. I, Editura Universității București, 1994, cap. Mersul ideii de literatură, pp. 210-236, în special subcapitolul Lumea scriitorilor. Un nou „principiu auctorial“, pp. 210-214.

4 În Barthes, „scriptorul (care recopia fără să adauge nimic)“, op. cit., p. 155.

5 În Barthes, acesta este denumit „comentatorul (care nu intervenea în textul recopiat decât pentru a-l face inteligibil)“, ibidem. Criticul francez ia în calcul numai raportul acestuia cu un text pre-existent, nu și ipoteza dictării, fapt care nu modifică, însă, statutul acestei trepte a auctorialității.

6 În taxonomia lui Barthes, compilatorul ocupă a doua treaptă a auctorialității, fiind definit astfel: „compilatorul (care nu adăuga niciodată nimic de la sine)“, ibidem. Evident, criticul omite aici evoluția istorică a compilației, care, dacă la început a exclus intervențiile personale, în fazele târzii ale Evului Mediu le-a permis și chiar încurajat. Din rațiuni ale demonstrației sale, autorul francez omite și alterările, prin indeterminare, ale respectivelor categorii, fundamentale, totuși, pentru evoluția lor către definiția modernă a auctorialității.

7 Mihail Moxa – Cronica universală, ediție critică, însoțită de izvoare, studiu introductiv, note și indici de G. Mihăilă, Editura Minerva, București, 1989; Despre cronicar, în Nicolae Cartojan – Istoria literaturii române vechi, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, pp. 221-223. Vezi și Răzvan Voncu – Orizonturi medievale, Editura Artemis, București, 2003, pp. 155-161.

8 Nicolae Costin – Letopisețul Țării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, ediție îngrijită de Ioan Șt. Petre, Editura Fundațiilor Regale, București, 1942.

9 Roland Barthes, op. cit., p. 155.

10 Vezi, pe larg, în Nicolae Cartojan, op. cit., pp. 247, 250 și 252.

11 O sugestie, în Dan Horia Mazilu – Literatura română în epoca Renașterii, Editura Minerva, București, 1984, p. 39. Pe larg, în Petăr Dinekov – Pohvala na starăta bălgărska literatura, Bălgărski Pisatel, Sofia, 1988, cap. Tărnovskăta knijovna șkola v razvitieto na bălgărskata literatura, pp. 253-269.