Un eseist literar de clasă

Vasile Popovici ocupă o poziție aparte în cadrul generației optzeci. Aceasta, deoarece, într-o generație cam fără critici, a debutat fulminant ca strălucit eseist literar, cu volumul Marin Preda – timpul dialogului (1983), pentru a continua cu cărți mereu aparte, care s-au bucurat de un meritat succes de receptare, cum ar fi Lumea personajului. O sistematică a personajului literar și, mai ales, Rimbaud (ambele, apărute în 1997). Cu alte cuvinte, deși a făcut și critică de întâmpinare, a ales totuși calea „de nișă“ a eseului. Și a făcut-o într-un mod original, scrisul său impunându-se prin acuitatea observației, printr-o remarcabilă capacitate de a găsi, la o lectură strânsă, noi căi de acces în opere altminteri cunoscute și, nu în ultimul rând, prin stilul inteligent, tăios ca o lamă de stilet renascentist, de o eleganță unică, mai ales în cadrul unei generații care a preferat, de regulă, să coboare literatura în stradă.

O distinsă carieră di ­plomatică, în care a reprezentat țara la cel mai înalt nivel atât în capitale de prestigiu, cât și în locuri dificile pentru ambasadorul unei democrații, l-a ținut, apoi, departe câtva timp de viața literară. Pe care, și dacă a urmărit-o de la distanță, nu a mai secondat-o critic, spre paguba, firește, a presei noastre culturale, ca și a mediului academic, lipsite, ambele, de contribuțiile sale remarcabile.

Din fericire, eseistul literar de clasă care este Vasile Popovici revine acum în actualitate, cu un volum care îl readuce în linia întâi a criticii noastre literare. Intitulat Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu și conținând 20 de eseuri – la care se adaugă argumentul care furnizează titlul –, volumul este nu numai o culegere de eseuri incitante, în stilul cunoscut al autorului (deși, și dacă ar fi fost numai atât, și ar fi fost suficient). El este, totodată, o meditație profundă despre rosturile literaturii, despre relația ei cu biografia celui care scrie și a celui care citește, despre qualia acestei îndeletniciri a spiritului uman care, astăzi, își vede existența amenințată de lumea noilor tehnologii și de ideologia culturală a simulacrului.

Spuneam că sunt 20 de eseuri, ordonate cronologic. În pofida subtitlului, primul autor asupra căruia se oprește criticul este Maiorescu, nu Eminescu. Cumva firesc, având în vedere că, dacă opera poetului (alături de cele ale lui Ion Luca Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici) se află la temelia canonului nostru istoric, acolo criticul a așezat-o. Criticul căruia îi aparține nu meritul de a-l fi descoperit pe Mihai Eminescu, cât cel de a-l fi explicat și impus publicului, de o manieră care a făcut ca, foarte repede, încă tânărul scriitor să devină ceea ce mai târziu s-a numit „un clasic în viață“. Are, deci, dreptate Vasile Popovici să repună personalitatea lui Titu Maiorescu pe poziția care i se cuvine, adică în interiorul primului nostru canon istoric, printr-o observație casantă, de o frapantă acuitate: „Titu Maiorescu a introdus exercițiul critic în cultura noastră înainte ca marea literatură să existe“.

Urmează, în volum, un lung eseu consacrat „imersiunii în oglindă“ a lui Eminescu. Sau/și a noastră, recitindu-l pe Eminescu. Căci Vasile Popovici nu pornește niciodată de la observații banale sau de la aprecieri „exhaustive“, din cele de care abundă în special critica universitară. În cazul de față, constatarea liminară de la care pleacă interpretarea este cea a faptului că, deși poetul junimist este, probabil, autorul român cu cea mai bogată bibliografie critică (bună și rea, deopotrivă), el reușește să conserve, pentru fiecare cititor, un „colț“ intim. În care (re)întâlnirea cu opera cunoscută are caracterul unei revelații: „Or, tocmai aici stau contradicția și complexitatea, în faptul că, în ciuda nenumăratelor lecturi critice, multe de foarte bună calitate, există și un Eminescu lăuntric, nemijlocit, un Eminescu pentru fiecare, «de uz personal». Despre acesta ar trebui să vorbești la un moment dat ca și cum ai vorbi despre tine. Fondul lui nu rezultă din comentarii specializate adunate în timp, ci din accesul direct la operă, ocolindu-le. E una din singularitățile lui, din complicațiile relației paradoxale cu el: spre el ți se oferă și calea dificilă, a bibliografiei critice uriașe, și calea scurtă, simplificată. Iar aceasta din urmă e cu adevărat indicibilă, din păcate.“

Acest indicibil, pe care eseistul îl „asediază“ din toate unghiurile, mai întâi în poezia lui Mihai Eminescu – deși știe că nu-i poate da o expresie critică de tip convențional –, constituie punctul sensibil al operei literare: tema care adună laolaltă eseurile din volum și, totodată, sub o formă sau alta, obiectul vânătorii critice în care, sub penița ascuțită a lui Vasile Popovici, se transformă interpretarea unor scriitori clasici, ca Matei Caragiale, Mihail Sebastian, Marin Preda (văzut într-o relație neașteptată cu Milan Kundera), dar și contemporani, de la Nicolae Manolescu și Lucian Raicu la Sonia Larian și Mircea Cărtărescu. Punctul sensibil, adică locul în care experiența literară se întoarce la originile ei cele mai îndepărtate și (re)devine o experiență de viață.

Căci, deși nivelul volumului Punctul sensibil este la fel de ridicat ca al cărților din anii 1980-1990, care l-au impus pe Vasile Popovici, e limpede că viziunea literară a autorului s-a schimbat, poate tocmai ca urmare a crizei de care vorbeam și care amenință astăzi viitorul literaturii. Cum spune limpede în textul liminar ce deschide volumul, criticul nu mai jură astăzi pe totala separare a experienței literare de cea de existență: „Au trecut de multă vreme anii când îmi închipuiam la rândul meu, imitativ, că literatura e mai bine servită dacă o contrapunem vieții. Azi am convingerea că, dimpotrivă, niciodată literatura nu e mai mare decât atunci când se amestecă cu destinul și cotidianul, cu micile și marile întâmplări ale biografiei. În pură linie slavă, caut și eu un sens și o confirmare din partea scriitorului, cel ce știe să privească în sine și să spună convingător ce vede.“ Aceasta nu înseamnă că semnele acestei întoarceri către o literatură care, pe lângă reușita estetică, are și o încărcătură uman(ist)ă, nu ar fi existat de mult în spiritul lui Vasile Popovici: excepționala sa carte de debut, consacrată lui Marin Preda, atestă faptul că, până și în atât de „structuraliștii“ ani 1980, criticul a fost fascinat de un scriitor a cărui atenție a fost mereu atrasă de „blestematele chestiuni insolubile“.

Întoarcerea către literatura „cu miez“, care abordează (repet: la un nivel superior de realizare artistică) o problematică umană nemijlocită, punând în joc elementul biografic și o experiență de viață opozabilă terților, se vede destul de clar în selecția „țintelor“ interpretărilor sagace ale criticului. Dacă sunt prezenți și autori mai preocupați de cum să scriu decât de de ce-ul lumii – preiau aici cunoscutele sintagme între care Roland Barthes fixa limitele literaturii –, cum ar fi Mateiu Caragiale, Livius Ciocârlie sau Mircea Cărtărescu, este numai o reverență (deloc formală, însă) a criticului față de feblețuri din tinerețe. Și, la drept vorbind, eseul consacrat primului nu vizează, cum poate ne-am aștepta de la un fin estet, „magia“ stilului matein, ci un aspect complet necunoscut al biografiei și operei acestuia, și anume, relația cu Portugalia, pe care Vasile Popovici o defrișează magistral. Altminteri, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Sorin Titel, Eginald Schlattner sau Ileana Mălăncioiu (cât de umană, în sensul frumos al termenului, este lectura în cheie biografică a acestei poete tragice, văzută ca o creatoare a unei opere de reazem, în epoci de cumpănă!) sunt universuri literare pline de încărcătură etică și existențială. Lor li se adaugă interpretări insolite, din aceeași perspectivă a întrepătrunderii indicibile a operei cu biografia, ale creației unor critici ca regretatul Marian Papahagi, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș. În a căror operă, altminteri, solidă și bine întemeiată academic, criticul descoperă colțuri oculte (sau doar ocultate), în care cel care scrie își strecoară, fie că vorbește despre amazoane sau despre peregrinările lui Leopold Bloom, propriile fantasme.

E o mare bucurie, pentru cititori ca și pentru critica literară, această revenire spectaculoasă în arenă a lui Vasile Popovici.