Poate că pentru istoriografia națională data relevantă pentru sfârșitul epocii fanariote este anul 1821, în care Revoluția slugerului Tudor din Vladimiri a pus capăt domniilor recrutate din Fanar. Însă, din punct de vedere economic și cultural, multe nu se schimbă între 1822 și 1829. Țările Române și-au redobândit, odată cu domnii pământeni, anumite prerogative care țineau de autonomia lor inițială față de Imperiul Otoman, stipulate prin capitulațiile medievale, însă un capitol esențial al vieții de stat este încă sub controlul strâns al Porții: este vorba despre comerț. Muntenia și Moldova încă nu-și recapătă, în 1822, și dreptul de a face comerț liber cu țările Central și Vest-europene, otomanii rezervându-și monopolul asupra produselor agriculturii și meșteșugurilor românești. Acest monopol era cauza pauperității întregii populații și a izolării culturale a Principatelor Române, care de la 1718 dispăruseră, încetul cu încetul, de pe harta traseelor comerciale europene. Nici ca furnizoare de materii prime și produse agricole, nici ca piață de desfacere pentru produsele industriale, Moldova și Muntenia nu mai întrețineau legături comerciale cu Occidentul. Neexistând comerțul, nu prea mai circulau nici ideile, cu excepția spațiilor aulice din jurul celor două curți domnești, de la Iași și București, unde poposeau – prin intermediul societăților oculte și al relațiilor politice ale fanarioților – ideile iluministe. Care idei, însă, spre deosebire de Transilvania, aici nu reverberau în rândul publicului larg.
Anul 1829, al Tratatului de la Adrianopole, prin care Țările Române și-au recapătat libertatea comerțului (ceea ce declanșează, după cum demonstrează Ștefan Zeletin în Burghezia română, nașterea capitalismului), este și data convențională a începuturilor unei noi literaturi române. Al cărei certificat de naștere simbolic îl reprezintă „Curierul românesc“, întâiul periodic autentic de la noi și, totodată, instrumentul mediatic prin care Ion Heliade-Rădulescu a condus și produs transformarea profundă a scrisului românesc. Nu este o simplă coincidență faptul că noile idei (romantice), pe care libertatea de circulație a comerțului le aduce pe teritoriul nostru, și-au aflat în publicațiile lui Heliade un vehicul privilegiat.
Poetul, cu toate acestea, nu a fost, cum se știe, un romantic tipic. Iar aceasta, nu numai din cauza aspirațiilor sale mesianice, involuntar dezvăluite de celebra sa mantie de culoare albă (despre care răuvoitorii susțineau că era destul de peticită). Ci în primul rând din cauza temperamentului artistic cu totul ieșit din comun, în care fantasme pur romantice – de identificat, bunăoară, în cosmogonii – merg mână în mână cu un conceptualism poetic de certă extracție clasicizantă.
Heliade, înainte de toate, nu este un hedonist, un artist al trăirilor nemijlocite, nici ca om, nici ca scriitor.
Bunăoară, nu întâlnim în opera sa o prezență cât de cât semnificativă a kief-ului, nici în direcția bahică, nici în cea gastronomică, în pofida faptului că reședința pe care și-a cumpărat-o, așezată (zice-se) pe locul în care se des părțise în 1821 de Gheorghe Lazăr (la plecarea definitivă a acestuia din București), se afla literalmente între vii. Adică între celebrele vii ale Bucureștilor, care până spre 1850 ajungeau până în zona centrală a orașului (cele din apro pie rea domeniului Heliade se aflau în partea de est). Între vii va fi, de altfel și numele străzii, după moartea lui Heliade și sistematizarea zonei.
Însă tipul de imaginație poetică a urmașului lui Lazăr este abstract și conceptualizant, absorbit de o uriașă fantasmă de natură politică, în mare măsură nerealizată. Mesianic și, în același timp, suspectându-și contemporanii de ingratitudine, poetul are parte mai curând, ca în Deznădejdea, de veninul nerecunoștinței, decât vinul împărtășirii din aceleași idealuri: „Vai! Ca și voi eu nădejdea/ O chemam cu sete mare,/ Ș-al meu duh amăgit foarte,/ Bău plin de-ncredințare/ Al său venin ș-otrăviri.“ Mai ales că, oscilând între încredere și neîncredere, între steaua sa mesianică și sumbrele presimțiri de trădare din partea contemporanilor, Heliade nu exclude ca, la fundul paharului cu venin, să se afle mierea recunoștinței naționale. Cel puțin a uneia viitoare: „Ce curată e lumina! Aerul plin de miros!/ L-a muribundului privire soarele cât de frumos!/ Acum aș vrea și cu drojdii să deșărt acest pahar,/ Amestecat când cu fiere, când de dulcele nectar./ În fundul aceștii cupe unde viața sâmt a-mi bea,/ Vreun gust de miere-aicea e putinț-a-mi rămânea?/ E putință viitorul pentru mine a păzi/ O întoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?“(Toamna). Să recunoaștem că, dincolo de versificația chinuită, imaginea paharului din care, în locul „nectarului“ (vinului?), scriitorul pașoptist își bea viața, este puternică. Și constituie un adevărat epitom al poeziei heliadești, care amestecă fără discernământ artistic, după cum sesiza Călinescu, stângăcii jenante și reușite uluitoare.
Substituirea băuturii euharistice cu veninul, amarul, otrava ș.a. este atât de frecventă, că devine un loc comun al acestei poezii. Ea apare și în lungul text autobiografic Visul – autentică imprecație la adresa contemporanilor ingrați –, localizată temporal chiar în… copilăria viitorului „părinte al patriei“: „Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate!/ Și parcă de când lumea părinți nu am avut;/ Simții cruzimea soartei în recea streinătate/ Și mă văzui pe lume, pustiu necunoscut.// Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie/ Grijele dau năvală, nevoia cunoscui;/ Se veșteji pe față-mi oricare bucurie/ Ș-orice amar al vieții până la fund băui.“ Că avem de-a face doar cu un loc comun poetic, cultivat pentru plăcerea autoflagelării și a incriminării contemporanilor, iar nu o realitate biografică, ne conving exegeții lui Heliade-Rădulescu, care ne asigură că poetul a avut o copilărie și o adolescență îmbelșugate, datorită succesului în afaceri al tatălui. De altfel, e cert că primele întreprinderi culturale ale viitorului „părinte al patriei“ au fost susținute, verosimil, tot din punga părintească, iar mai târziu rudele bogate, atât cele din partea mamei, cât și cele din partea tatălui, au luat locul părintelui prematur dispărut.
Obsesia „eroului național“ silit să bea veninul nerecunoștinței sau al trădării apare și în Mihaida, încercarea de epopee națională abandonată (ca majoritatea proiectelor heliadești). Aici, în Mihaida, o găsim pusă în gura lui Radu Buzescu, care declară senin că refuză cupa de venin, preferând în locul ei înfrângerea: „Departe d-aste locuri relații d-ajutoare./ Și eu prefer mai bine o pală ce te-nfrână/ Decât veninul dulce din cupa poleită/ Ce-mbată și desfrână ș-omoară de tot statul.“
Nu ne miră, desigur, că vinul – mai exact, vocabula care denumește băutura – este folosit de Heliade, în prefața la Gramatica românească, pentru a exemplifica vocabularul moștenit din latină și, de asemenea, pentru a justifica, prin originea comună, pătrunderea neologismelor neolatine în limba literară: „Negreșit că va găsi într-însele vorbe și numiri pe care în limba familieră nu le-a găsit; apoi poate o să zică: «De unde sunt vorbele astea, că nu sunt rumânești?» Sunt de acolo de unde este toată limba noastră, de unde sunt zicerile om, cap, ochi; ureche, nas, gură, dinte, limbă, barbă, braț, mână, deget șcl.; pâine, apă, vin, făină șcl.“. E limpede că avem de-a face cu pasiunea mesianică pentru mitul național, întrupat în etimologia care trimite la rădăcinile latine, nu pentru băutura în sine.
Argumentul revine și în Repede aruncătură de ochi asupra limbei și începutului românilor, redactat și publicat în 1832, spre a contracara încercarea generalului Pavel Kiseleff de a demonstra că românii ar avea o origine și o limbă slavă (justificare stângace pentru proiectata anexare a Principatelor Române). Ca și în Gramatică…, dar mult mai tăios și polemic, poetul alege un număr consistent de cuvinte din fondul principal lexical, care demonstrează limpede, alături de multe alte argumente, originea latină a limbii și a poporului nostru. Dându-le, de data aceasta, și etimoanele: „De unde urmează că rumânul este întreg roman și toate părțile trupului său și chiar sângele său îi sunt romane. Apoi să venim a-l întreba și pentru objecturile ce niciodată nu i-au scăpat din vedere și care în fugile sale i-au fost de neapărată trebuință a le avea cu sine. El și atunci va răspunde: «pâine, făină, apă, foc, vin, car, bou, câine, cer, soare, lună ș.c.l» (panis, farina, aqua, focus, vinum, carrus, bos, canis, caelum, sol, luna).“
Nu are rost să procedăm la o suprainterpretare a împrejurării că vinul este socotit de către, altminteri, austerul Ion Heliade-Rădulescu ca făcând parte dintre dovezile lingvistice esențiale ale latinității noastre și, totodată, dintre „objeturile“ de bază ale existenței de zi cu zi. Ea este în concordanță cu adevărul lingvistic și cu trăsăturile morfologice esențiale ale civilizației românești, care aparține Europei vinului. Ca și în alte chestiuni, mesianicul conceptual a intuit corect și, ironizându-i mania latinizantă, nu putem să nu apreciem energia și claritatea cu care, să recunoaștem, a așezat noua literatură română pe făgașul potrivit firii ei lăuntrice.