P.S. la o dezbatere fundamentală – romanul social, o schimbare de paradigmă?

Cu voia colegilor mei, formulez aici câteva observații pe marginea
dezbaterii fundamentale despre schimbarea de paradigmă din
romanul românesc contemporan, pe care, din lipsă de timp și de
spațiu, nu le-am putut rosti la Colocviul de la Alba Iulia. Sunt sigur
că dezbaterea – printre cele mai substanțiale din ultimul deceniu
– va genera și alte reflecții cu privire la transformările prin care
trec paradigmele socială, politică, economică și culturală, schimbări cărora romanul
românesc va trebui să le facă față.
Profit de acest post-scriptum la dezbaterea din numărul anterior, spre
a aborda un nărav mai vechi al prozatorului român: preferința pentru rezolvarea
problemei specificului lumii sale ficționale printr-o soluție intraductibilă –
stilul – și, deci, inaccesibilă receptării
universale. Exploatând cu îndemânare
meandrele unei limbi generoase la nivel
expresiv, scriitorul român se simte
adesea dispensat de nevoia unei filosofii
de existență.
Că nu este vorba de o însușire
particulară, adică a anumitor scriitori,
ci de o deficiență structurală a literaturii
noastre – mai ales a prozei –, o dovedește
literatura mai nouă, chiar promoțiile
cele mai apropiate de noi.
Tinerii scriitori, de pildă, abordând
tematica sexualității și a de-tabuizării
lexicului literar, forțează uși larg deschise,
atât în literatura universală, cât și în
literatura noastră. După Bogza – sau,
în plan mondial, după Henry Miller –,
proza cu subiecte „priapice“ nu mai
poate fi decât o variantă stilistică,
neinteresantă pentru cititor. Ca și cea
cu tematică homosexuală, după Panait
Istrati, Eugen Barbu, ca să nu mai vorbim
de bogata literatură occidentală de profil.
Romanul copilăriei și adolescenței
„golănești“ a viitorului intelectual, după
Francis Scott Fitzgerald, după sudamericani
și nenumărați ruși, nu mai
poate spune nici el nimic nou, în absența
unei originale filosofii de viață. Lumea
cea mare a literaturii universale nu e
interesată de variante a ceea ce există
deja. Ci de ceea ce e unic, irepetabil și
original. Dacă s-ar fi mulțumit să fie
variantele latino ale lui Proust sau Joyce,
prozatorii sud-americani n-ar fi interesat,
nici ei, pe nimeni. Umanitatea latinoamericană,
modelele umane cu totul
deosebite de cele europene (dar transformate
în Text printr-un act de reflectare similar
modelelor europene), a șocat, însă, și a
transformat proza universală, punândo,
pentru decenii bune, sub semnul lui
Borges, Márquez, Onetti, Llosa sau
Cortazar. Nu doar talentul personal al
romancierilor sud-americani a contat
aici, ci suflul de viață, viziunea existenței,
etosul complet diferit – deși nu ininteligibil
– de cel cu care literatura europeană era
obișnuită de secole.
Dacă privim cu atenție, lumea
românească este mai complexă decât
stilul solar și sentimental în care, adesea,
o năclăiesc scriitorii ei. Este o lume
violentă și ingenuă, în același timp. Este
o lume în care măreția coexistă, ca
nicăieri altundeva, poate, cu josnicia, și rafinamentul cu primitivismul.
Există, desigur, și excepții de la „regula“ năclăirii în/prin stil. Băieșu –
autor superior lui Mrożek – a fixat necroza lumii socialiste în formalizarea,
până la osificare, a relațiilor interumane și în clișeizarea imposibilă a limbajului.
Gib. I. Mihăescu, de asemeni, într-o nuvelă cu substrat autobiografic, s-a
apropiat de universul funcționăresc și, refuzând umorul și sentimentalismul
(adică stilul), a atins unele accente kafkiene. Dar… s-a oprit după o nuvelă!
Și a fixat codul acestei umanități în limbaj, în stereotipurile care alcătuiesc
mecanica discursivă a personajelor sale: structuri artistice intraductibile,
prin însăși esența lor.
Ca și Urmuz, cazul extrem al acestui tip – pe care, în lipsă de alt termen,
îl denumesc provincial – de a configura un univers literar. Urmuz ar fi fost și
mai radical, și mai crud, și mai autentic decât Kafka… dacă nu s-ar fi oprit
după treizeci de pagini de stil dens, inimitabil și complet neinteresant pentru
cititorul de azi.
Poate fi invocat și destinul, firește. Însă, deși nu e cazul să facem judecăți
morale, rămâne o întrebare: de ce nu a fost literatura, pentru Urmuz, o
motivație suficient de puternică pentru a trăi, cum a fost, să zicem, pentru
bolnavul Proust?
*
În acest context, al schimbărilor de paradigmă despre care s-a
vorbit, nu cumva bătrânul roman social s-ar putea dovedi, din
nou, formula salvatoare pentru proza românească? Nu cumva
proza creatoare de tipuri și de caractere, atentă la fundalul și la
evoluțiile societății, ar putea readuce romanul românesc pe o
orbită majoră?
Căci este evident că asistăm acum la un sfârșit de ciclu literar, cel
inaugurat de romanele generației ’60, fără ca un nou model de proză să se
impună, publicului și criticii. Codul optzecist a deconstruit proza de tip
modernist – pornind de la mitul Marelui Scriitor și încheind cu iluzia construcției
obiective –, fără a pune în loc altceva.
Înainte de asta, însă, e nevoie de puțină istorie literară: romanului
românesc i s-a reproșat, în perioada interbelică, faptul că este prea social.
Într-adevăr, de la Nicolae Filimon la
Ioan Slavici și de la Duiliu Zamfirescu
la Liviu Rebreanu, se întinde o lungă
epocă de dominație a romanului realist,
focalizat pe mecanismele sociale și rolul
acestora în destinul individului. Nu e
de mirare, prin urmare, că un Camil
Petrescu sau un Mircea Eliade s-au
revoltat în fața acestei cantonări apăsate
în sfera fenomenelor supra-individuale,
care excludeau din roman factorul
psihologic și dimensiunea intelectuală
a ființei umane, chiar când personajele
erau intelectuali (vezi romanul cu
intelectuali inadaptați, al sămănătoriștilor).
Totuși, odată cu Enigma Otiliei, G.
Călinescu a făcut o surprinzătoare
profesiune de credință balzaciană, pe
care a continuat-o, într-o anumită măsură,
în Bietul Ioanide (în opinia mea, repet,
adevărata sa capodoperă) și în Scrinul
negru. Călinescu a mizat, în continuare,
și după ce i-a citit pe Proust, Gide sau
Thomas Mann, pe proza creatoare de
tipuri, pe construcția de caractere și pe
observația obiectivă. Pe scurt, pe romanul
social.
După care a venit generația ’60!
Adică realismul magic, proza fantastică,
reîntoarcerea la modelele interbelice,
regăsirea proustianismului, a gidismului,
a lui Thomas Mann, a lui Faulkner, apoi
experiențele Noului Roman ș.a.m.d.
Bunul și bătrânul roman social
a căzut repede în desuetudine.
Până acum.
Chiar dacă nu reprezintă o bornă
istorico-literară, anul 1989 a adus, în
schimb, o răsturnare a tuturor
mecanismelor societății, răsturnare care
nu a însemnat o regăsire a tradițiilor –
cum credeam în primele zile de după
evenimente –, ci intrarea lumii românești
într-o nouă tranziție, asemănătoare în
multe privințe cu cea dintre 1830-1866.
În atari condiții, romanul social
beneficiază din nou de un referent
favorabil, plin de oferte pentru „ochiul“
romancierului obiectiv. Fapt care nu a
scăpat neobservat de autori din generațiile
mai vechi, ca Gabriel Chifu, Gabriela
Adameșteanu sau Varujan Vosganian
(care, însă, nu scriu romane sociale, ci
numai includ o viziune socială într-o
formulă de roman total), ca să nu mai
vorbesc de prozatorii promoției nouăzeci,
care au și lansat un concept numit realismul
semnificativ. Anotimpuri de trecere, de
Cătălin Țârlea, Cei șapte regi ai orașului
București, de Daniel Bănulescu, Mesteci
și respiri mai ușor, de Constantin Popescu
sau Căderea Bastiliei, de Horia Gârbea
sunt aplicații ale acestei formule. Singura observație pe care aș face-o este –
dincolo de nivelurile de realizare artistică diferite – că toate aceste romanedemonstrație
sunt, până la urmă, opere „de tinerețe“, interesate mai mult
de creația de atmosferă, de personaje pitorești și chiar de creația de stil
romanesc, și mai puțin preocupate de întrebările grave, de acele „blestemate
chestiuni insolubile“ care nu-l lăsau să doarmă pe Marin Preda. Până la marele
roman social mai e de făcut un pas. Pasul către acea viziune de existență, de
care vorbeam anterior.
Iată de ce cred că, în pofida atâtor și atâtor dificultăți, romanul social
ar putea fi – dacă ar exista o dorință de ieșire din nombrilismul literar actual,
în care prozatorii cred că textele lor trebuie citite doar pentru că sunt scrise
– o soluție de revigorare a romanului românesc. E adevărat că proza artistică
nu poate concura, cum spuneam în intervenția de la Alba Iulia, cu divertismentul,
cu audio-vizualul și cu noile tehnologii de comunicare. Însă romanul actual,
dincolo de marile obstacole ale editării și difuzării lui corespunzătoare, nu
interesează publicul pentru că nu răspunde la nici una din întrebările pe care
acesta și le pune. Întrebări care sunt simple, nu sunt necesarmente estetice
(dar răspunsul scriitorului trebuie să fie obligatoriu estetic!), și a căror absență
face ca distanța care îl separă pe artist de publicul său să crească inexorabil.

(Din introducerea la volumul Prozatori români de azi, aflat în curs de finalizare)