Se întâmplă prea rar unui cronicar al actualității noastre literare să întâlnească o carte frumoasă. Chiar dacă unele volume au valoare, căci despre celelalte nici nu merită să consumăm tot mai prețioasa hârtie, ele sunt în general rezultatele unei priviri critice, unei viziuni sumbre, pesimiste, eventual apocaliptice asupra lumii.
De aceea e reconfortant pentru cronicar, cum va fi și pentru cititor, să parcurgă un volum precum Loc de oftat de Laurențiu-Ciprian Tudor. Este o carte de poezie care arată o încredere regeneratoare în frumusețea lumii și puterea dragostei. Știm că lumea e urât întocmită, primejdioasă și rea, ni s-a spus mereu și pe toate tonurile. Cu toate acestea, măcar uneori și în doze mici, putem gusta din splendoare și dulceață, ca să nu simțim permanent strepezeala unei realități dominate de întuneric și molimă.
În cuvântul său de pe coperta a patra a cărții, după ce se pierde nițel printr-un travesti al călătoriei poetului spre sine și o tainică traversare a eurilor fictive (?) – pe mine pluralul „E-uri“ mă duce la industria alimentară – Liliana Ursu observă justificat un discret hedonism și o acaparatoare senzualitate a rătăcitorului orfic. Erotica nu a murit în poezie – constată, la fel de îndreptățit, pe aceeași copertă, Ovidiu Pecican.
Orficul Laurențiu-Ciprian Tudor nu e chiar rătăcitor. Deși își pune uneori masca ingenuității, el are planuri speciale de vrăjire a lectorilor. Adrian Lesenciuc vorbește în textul său de recomandare despre o luxuriantă grădină de poeme erotice în care poetul invită cititorul și, implicit, aș spune eu, o livadă edenică ori luată din Cântarea Cântărilor în care își cheamă Evele și miresele pentru ceea ce Ion Barbu numea „nunțile necesare“.
Laurențiu-Ciprian Tudor evocă, spre deosebire de Shakespeare, o doamnă roșcată, numită „femeie“, deci pășind spre maturitate, pe care culoarea părului și viclenia o aseamănă unei vulpi, ceea ce face și mai plăcută „vânătoarea“ de toamnă, anotimpul în care coronamentul foioaselor împrumută culoarea excitantă a capelurii ce-l seduce pe poet. Abilitatea lirică se vede și din titlul voit anodin și înșelător (Toamna), textul nefiind nicidecum vreun pastel școlăresc. Este poate cel mai frumos poem din volum: toamna merge să faci dragoste/ cu o femeie cu părul roșu/ cu pielea albă-albă/ care presimte zăpezi/ toamna merge să vânezi vulpi/ ea e o vulpe. Sensurile se adâncesc. Poetul descrie viu ambiguitatea toamnei, care e și a vârstei femeii vânate, între vară și iarnă, dubiu care se transmite și sieși: e prea devreme să mori/ e prea târziu să pleci.
În poemele mai lungi se vede subtilitatea autorului brașovean și modul elegant în care își asumă maturitatea, cu o ușoară nostalgie față de avânturile juvenile și cu o vagă mizantropie față de senectutea ce se apropie. Sunt nuanțe fine care conving mai mult decât inventivitatea câte unei sclipiri în textele lapidare, ce nu lipsesc nici ele din carte. Cum se pune un strat baroc/ după 40 de ani! exclamă poetul un fel de adolescență/ întoarsă târziu/ din cruciadă/ unde a văzut multă moarte. Iubita din poem e și ea puțin trecută/ un fruct de octombrie. Și aici, toamna fertilei ambiguități, metaforă recurentă, potențează lirismul. Gustul poetului e expus limpede și în alte versuri: femeile cu râs frumos/ femeile care își iubesc trupul/ dar își urăsc vârsta/ de ele avem nevoie. În acest caz delta pulpelor și strugurii pieptului pot bucura deplin admiratorul încă tânăr – În numele voluptății cânt, sună declarativ titlul unuia dintre cele trei cicluri lirice.
Laurențiu-Ciprian Tudor mimează în poezia sa erotică înflăcărarea adolescentină ca și ușoara blazare pe care-o dă apariția primelor fire albe, dar o face în scopul nobil de a căuta și pentru cititorul său desfătare. Nu elanurile poetice și micile poze de mizantrop atrag însă, în primul rând, un degustător rafinat, ci tocmai modul tehnic în care poetul își construiește imaginile ca să se potrivească modelului premeditat de el. Deși este, aparent, mai ales impetuoasă și vivace, cartea merituoasă a lui Laurențiu-Ciprian Tudor este în fapt, fără îndoială, una a meșteșugului artistului de a înfățișa tocmai imaginea pe care vrea s-o arate. Loc de oftat nu este un capăt, ci un început de drum, la care poetul pornește după acumularea unei experiențe existențiale și livrești ce poate fi mult valorificată în viitor.