Dacă există ceva exasperant în receptarea lui Mihai Eminescu azi, acesta nu este periodicul „pelerinaj“ național, mai mult omagial decât exegetic, care are loc anual, în special în 15 ianuarie. În fond, și-așa nu prea ne amintim de el în celelalte 364 de zile ale anului. Mă deranjează mai mult împietrirea noastră într-o imagine „hieratică“ a ființei estetice eminesciene, ipostaziere caricaturală a unui ins „cu capul în nori“, „visând la stele“. Și care este – după cum a arătat Iulian Costache în cercetarea sa de referință, Eminescu. Negocierea unei imagini (2008) – mai curând produsul proiecțiilor bovarice ale societății din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, decât o realitate a vieții și operei scriitorului.
Iată de ce m-am gândit să parcurg câteva fragmente din vasta operă eminesciană, dar pe trasee interpretative mai puțin străbătute. Trasee care, fără a-i răpi poetului cerul, aspiră să-l aducă înapoi, cu picioarele pe pământ, tocmai pentru a sublinia mai apăsat complexitatea personalității sale.
Proza lui Mihai Eminescu, deși mai restrânsă și cu mai puține texte finalizate în raport cu poezia, oferă o bogată reprezentare a modului în care scriitorul „împletea“, într-o viziune organică, planurile existenței: sacrul, ca și profanul, abstractul, ca și concretul. Cum am arătat altundeva (vezi O istorie literară a vinului în România, 2013), cele două dimensiuni ale acestei viziuni (sacră, respectiv, profană) sunt împletite, în opera eminesciană, în materia complexă a unui obiect estetic aparte, care este vinul, cu toate reprezentările sale conexe.
Astfel, chiar din pagina a II-a a primei proze publicate de Eminescu, Făt Frumos din lacrimă (Poveste), apărută în „Convorbiri literare“, IV, nr. 17, din 1 noiembrie 1870, ne întâmpină o frumoasă kenoză a acestei materii, prin transformarea vinului sacru – purtător simbolic al sentimentului de mulțumire adresat lui Dumnezeu pentru miracolul nașterii lui Făt Frumos – în vin profan, care, prin abundență, se transformă în vehicul al kief-ului. Nașterea lui Făt Frumos este celebrată de părinți printr-un ospăț, la care contribuie chiar și corpurile cerești: „Împăratul surâse, soarele surâse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin și veselie; vinul curgea din butii sparte și chiotele despicau bolta cerului.“
Nu ne mai miră, în condițiile în care prozatorul se mișcă de la început atât de dezinvolt între cele două planuri (unul „înalt“, abstract, celălalt „mundan“, concret), și atât de dezinhibat în raport cu imperativele burgheze ale „onorabilității“, că Sărmanul Dionis, după fragmentul introductiv referitor la categoriile kantiene, începe tot cu o priveliște de cârciumă: „De prin crâșme și prăvălii pătrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari și nespălate, o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea câte un romanțios fluierând; câte un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vântul; câte o femeie cu fața înfundată în capșon își desfășura trecătoarele umbre prin spațiul neguros, asemenea zeilor întunecați din epopeele nordice… Dintr-o crâșmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită.“ În crâșma în care ședea Dionis, de altfel, pentru a coborî și mai mult atmosfera, cei mai mulți dintre meseni beau bere, ca într-o schiță caragialeană împinsă în grotesc: „Pe ici pe colo pe la mese se zăreau grupe de jucători de cărți, oameni cu părul în dizordine, ținând cărțile într-o mână ce tremura, pleznind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, mișcându-și buzele fără a zice o vorbă și trăgând din când în când cu sorbituri zgomotoase câte-o gură din cafeaua și berea ce le sta dinainte – semn de triumf.“ Diferența socio-culturală marcată dintre cele două licori este menită să îl distingă pe Dionis de cei din jur, după cum, în poezia La Quadrat, distincția dintre ele sugera o antinomie caracterologică între poet și „arhicanalie“ (care era Caragiale, firește). Căci, reproducând în corpul nuvelei textul poeziei Cugetările sărmanului Dionis, devine evident că personajul titular este un adept al vinului, nu al berii. Ba încă unul „romantic“, de vreme ce uneori este capabil să bea, în loc de vin, și abstracțiuni: „Un moment, și el sări prin fereastră, îi cuprinse gâtul ei gol, apoi îi luă fața în mâni și o sărută cu atâta ardoare, o strânse cu atâta foc, încât îi părea c-a să-i beie toată viața din gura ei.“ Ironia subiacentă, perceptibilă ici-colo în nuvelă, are menirea de a reunifica umanitatea despărțită paradigmatic, căci este o formă de asumare prin detașare.
În Cezara, coborârea în profan este ingenios pusă de scriitor, pentru a amesteca planurile, în seama unor funcționari ai sacrului. Mai exact, doi călugări: „Noi, Ieronim, ne-om duce în oraș… știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! om juca cărți cu alți frățiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi și ne-om uita pe ferești la duduci! Se-nțelege că fără… – Se-nțelege. – Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime? – Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte? – Cine? Dracul. S-a înșela cineva crezând că toate ușurințele călugărilor aveau vro însemnătate. Așa numitele lor blăstămății erau niște copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. Un pahar de vin, un joc de cărți, o lulea de tutun, din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare – astea erau în faptă și întotdeauna renumitele lor desfrânări.“ În pofida blândeții cu care naratorul judecă moravurile lui Ieronim și Onufrei, vinul petrecerii, alături de celelalte încălcări ale moralei monahale, se va dovedi în nuvelă un vehicul al ispitei, care va deschide calea alunecărilor și peregrinărilor lui Ieronim, dintr-o condiție în alta.
chiar și în fragmentul [Archaeus], atât de important pentru înțelegerea viziunii existențiale a lui Eminescu, se bea, iar cugetarea se împletește imperceptibil cu trăirea clipei. Naratorul și bătrânul (mag sau înțelept, ca să ne menținem la tipologia din poezie) stau la o masă, într-o crâșmă, și discută teoria arheilor. Dar la crâșmă… ca la crâșmă: „Kellnerul adusese vinul cerut, moșneagul umplu un păhar mie, unul lui, pe care-l deșertă pân-în fund.“ Semn că discuția trebuie relativizată în plan filosofic, nu absolutizată, mai ales că nu știm ce turnură ar fi luat istoria conținută, deci și teoria romantică a arheilor, dacă bucata ar fi fost încheiată.
Există, au sesizat exegeții mai noi, și un Eminescu prozator realist, în bucăți cum este [La curtea cuconului Vasile Creangă]. Vasile Creangă este un boier moldovean tradițional, deci este firesc ca pe lângă acareturile curții sale să se afle și viile: „Pe câte-un plan mai ridicat se văd curți văruite cu îngrijire, cu arătarea plăcută și liniștită. Fereștile dreptunghe strălucesc în soare, în cerdacul nalt duc scări curate, în fața curții se-ntinde o ogradă mare în semicerc, încunjurată cu zaplaz șindilit, umbrit de plopi, salcâmi sau nuci. În dreapta curții, care se numește «sus», sunt în genere grajduri și hâmbare, în stânga – acarete pentru bucătărie și servitori, numită «jos», iar din dosul curții se-ntinde în patrat, cu șanț, pomătul, florăriile, via și prisaca.“ Via alimentează, desigur, masa curții, la care „Un văr al boierului, cu părul roșu amestecat cu vițe albe, cu fruntea mică și cu ochii ca zărul, își răsucea mustățile de praporcic rusesc sub nasul lui roșu și privea cu plăcere la garăfile de vin de dinainte.“ Apare în tablou și un… scriitor, și el atras de produsul viilor lui Vasile Creangă: „La coada mesei ședea bietul scriitoraș. Surtucul lui cel negru (el îmbla îmbrăcat nemțește) era periat cu multă îngrijire, părul de pe tâmple era pieptenat c-un fel de cochetărie peste urechile cam lungi, mânele lui mici și slabe atingeau c-un fel de frică mâncarea și farfuriile, și vinul îl sugea cu vârful buzelor, ca femeile.“ Deși povestirea (sau nuvela) nu este terminată, ea îmi oferă suficiente temeiuri să afirm că Eminescu știa să facă diferența nu numai între ipostazele vinului, ci și între modalitățile prozei, putând fi un realist canonic la fel de bine ca un post-romantic cu viziune fantastică.
Sunt suficiente dovezi, cred, pentru a afirma că, departe de a fi un romantic întârziat și minor (în raport cu marile modele europene), Mihai Eminescu se mișcă pe spații mai largi, definitorie fiind tocmai amplitudinea și ludicul unei viziuni organiciste, care îi permite să se miște cu ușurință dintr-o zonă spirituală în alta, la fel cum, la legendara crâșmă Borta rece din Iași, la o ulcică de vin bun, putea discuta chestiuni pedagogice cu Ion Creangă și filosofie înaltă cu Vasile Conta. Exact acest element terestru, pământesc (în sensul propriu al termenului), mi se pare că ne poate reconcilia cu un Eminescu viu, desprins de formulele solemne și găunoase în care îl îmbracă interpreții lipsiți de har.