Petru Cârdu (n. 1952 – d. 2011) era făcut mai mult pentru alții decît pentru sine însuși. Alții, să ne înțelegem, nu puteau fi oricine, ci purtători de superlative absolute: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Ezra Pound, Czeslaw Milosz, Milorad Pavlic, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ștefan Aug. Doinaș. Spațiul de exprimare al acestora, în limba română, direct sau prin traducere, era KOV – publicație și casă de editură. Un fenomen literar elitist unic în lume, nu doar în Banatul Sîrbesc, într-o „comună“ cu tradiție veche românească, Vîrșeț, nu departe de granița de Vest a României. „Comuna Literară Vîrșeț“ (acronim în sîrbă, KOV) fusese înființată în 1972 de Vasko Popa, și continuată din 1977 strălucit de tînărul poet Petru Cârdu. El a transformat KOV în „cel mai important salon literar la sud de Viena“.
Vorbim de un poet însă, iar nu doar despre un inspirat, și febril, și altruist lider intelectual. Poezia lui Petru Cârdu „este seacă, cerebrală, sceptică, ironică, vizionară prin gîndire și nu prin sentiment“ (Ion Negoițescu). El cultivă de timpuriu, oarecum polemic și nu fără emfază, un sunet stănescian peste o viziune lirică Vasko Popa. Adică o alchimie ingenioasă între jocul și inventivitatea lexicală și viziunea onirică ca-n basmele populare românești, unele terifiante, exploatată uimitor și de Vasko Popa: „Toți seamănă cu împărăția vântului/ toți seamănă cu niște șoapte/ parcă demult,/ cei ce caută cerul/ în care-au dormit azi-noapte.“ (VII. Bătrânii cerului, p. 24, din Petru Cârdu, Starea vremii, poezii și interviuri, antologie gândită și alcătuită de Ioan Pintea, Ed. Școala Ardeleană, 2017, 320 p. din care vom cita și mai departe). Încă din poezia lui de început (Aducătorul ochiului, 1974) poetul filosofează în versuri, insistent și candid, despre sine, despre „eu“, uneori în alteritate cu „tu“: „Venind către mine din eu/ vedeam sub pleoape,/vedeam în frunze,/ o foame veghetoare peste numele meu.“ (Născătoare de noi înșine, p. 35).
Petru Cârdu își continuă retorica reflexivă și în celelalte volume de versuri (cinci la număr). În toate simți o așezare polemică și orgolioasă a poetului în propria-i poezie în contracurentul celeilalte, domestice, tradiționaliste, cuminți sub orice aspect: retorică, substanță, epatare, la el, superioară. Îi plac, exclusiv, vecinătățile literare ilustre chiar și atunci cînd vorbește despre sine la persoana a treia: „Omul ăsta are dreptul să dispună de capul său/ are dreptul la metafizică la limba maternă/ la îngerii care nu sunt vrednici de ștreangul de/ duminică// lunecă timpul/ ploaia se varsă în nathalie marincov/ schimbăm între noi numai reumatismul/ și dreptul abstract al copacului/ de a putrezi în theozofie// omul ăsta are dreptul la capul meu/ foșnește copacul descriind-o pe nathalie/ care citește starea vremii între cedrii din/ liban (Starea vremii, p. 77).
Putem vorbi la Petru Cârdu de o inginerie a facerii poemului mai mult decît despre un moment, eventual spontan, de inspirație metafizică, de inspirație în care ți-ar sări în față mai degrabă un talent înnăscut decît un efort cerebral al facerii lui. Multe dintre creațiile lui Cârdu ascund un aer de superioritate retorică, de sfidare a sunetului liric de obște, tradițional, cuminte, al poeziei din jurul lui. Apoi prezența auctorială a poetului se mai estompează în ultimele poeme adăugate antologiei (Starea vremii…) în care versurile sînt mai puțin ticluite, adică sînt lăsate să curgă liber, firesc, fără acel adaos retoric la care erau pînă acum constrînse: „Într-o zi de ianuarie/ la vârșeț a nins tematic/ cu materiale de arhivă/ comentate de mai-marele iernii// viața unui om obișnuit a valorat/ cât viața unui fulg/ toți citadinii s-au sacrificat pentru/ morala unui fulg“ (Transcriu, p. 190).
„Caracterul cvasi-eliptic sau evaziv al discursului poetic“ (Gabriela Gheorghișor) îl potretizează pe Petru Cârdu în competiție de imagine cu ingeniosul, tenacele și exigentul lider KOV prin care cititorii români nu doar din Voivodina, ci și din țară luau contactul cu literatura mare europeană, cu prospețimea ideilor șocante din deceniile opt, nouă și zece ale secolului XX, prin interviuri cu Mircea Eliade (la 8 mai 1986), Emil Cioran (ianuarie 1990), Ion Negoițescu (ianuarie 1990), Nichita Stănescu (1982), Geo Bogza (în 1986), Sașa Pană (în 1974), Ana Blandiana ( în 1982).
Unul dintre ultimele poeme ale lui Petru Cârdu este această Fișă clinică: „Față de slăbiciunile omului/ țara e bătrână// pacientul declară/ ninge negrăit/ asemeni logicii matematice// melodică e întâlnirea cu sufletul/ la frontierele sănătății firave/ nămeți de ninsoare asupra posibilului/ aproape de încăpere/ momentul critic al adevărului// la întrebarea dacă și-a luat temperatura/ la ora șase/ a răspuns: timpul trebuie să aibe sens/ dar țara s-a amestecat prea mult/ în treburile omenești și s-a îmbolnăvit“ (p. 192).