Locul unde nu s-a întâmplat nimic

Nu doar timpul verbului diferă în titlul articolului meu de titlul romanului sadovenian, ci și locul și timpurile: România de astăzi. Ce s-a întâmplat, așadar, în România în treizeci și doi de ani de la Revoluție. Nimic este, desigur, o figură de stil. S-au întâmplat în fapt multe lucruri. Unele chiar esențiale pentru viața noastră. Economia de piață a luat locul economiei politice de tip sovietic (pe care Alain Besançon o numește, într-o carte celebră, stafie), democrația, autocrației, libertatea de exprimare, cenzurii și altele, deopotrivă de greu de contestat. Și, totuși, de ce mulți au tot mai des sentimentul că nu s-a întâmplat nimic? De unde nostalgia unora, la fel de mulți, după comunism? Iată întrebări devenite obișnuite de la o vreme. La început, în anii 1990, ele erau ascunse în spatele ideii de tranziție. Cuvântul din urmă denotă nu numai o stare intermediară, cu inevitabile imperfecțiuni, dar și încredințarea că trendul istoric e sănătos, altfel spus, că imperfecțiunile sunt remediabile și că societatea merge din ce în ce mai bine. Astăzi pare, din contra, evident că direcția nu e cea bună. Toate sondajele o arată. De aici senti men tul cu pricina al cetățeanului: după euforia care a urmat căderii comunismului, după speranțele epocii de tranziție, pesimismul social pare în prezent dominant.

Răspunsul la întrebare e totodată simplu și complicat. Ca în toate chestiunile de psihologie socială, avem de-a face cu im ponderabile. Se știe că sentimen tele nu sunt cuantificabile. Nu sunt, adică, măsurabile. Iar în cazul de față, ceea ce contează este percepția oamenilor, nu neapărat realitatea obiectivă. Când am enumerat schimbările importante petrecute în deceniile de postcomunism, am avut în vedere realitatea lucrurilor. De aceea am spus că schimbările sunt incontestabile. Adaug acum: sunt incontestabile pentru eco nomiști, sociologi, politologi. Nu însă pentru toată suflarea cetă țenească. Va trebui să discriminăm cu atenție între aceste categorii. Besançon relatează o discuție cu o doamnă în vârstă pe care a vizitat-o la Moscova în 1961. I-a vorbit despre convingerea lui de om de stânga occidental despre posibilitatea ca URSS să se modernizeze în următorul deceniu. „Femeia m-a privit și a tăcut. (…) Nu se pricepea câtuși de puțin la economie. Ea se baza pe cu totul altceva. Desigur, avea dreptate“ (Anatomia unei stafii, ediția românească, 2014, traducere Mona și Sorin Antohi).

Dacă vorbim despre specialiști, trebuie precizat că ei nu judecă transformările în sine, ci sub raport funcțional. Datorită acestei perspective, ei observă de obicei reaua funcționare a economiei, să zicem, nu doar faptul că ea aparține tipului de piață. Au în vedere practica economică, nu teoria. Asta este, în definitiv, ceea ce face economia nefuncțională. Nu pun la îndoială necesitatea privatizărilor, ci felul dezastruos în care au fost făcute. Nu neagă importanța retrocedărilor, ci maniera deseori frauduloasă în care s-a procedat. Critică politizarea în numeroase domenii, ca un amestec pernicios. Solicită o legislație cât mai clară și eficientă ca să poată fi aplicată. Legile par făcute spre a fi încălcate. Legislația există, dar nu se aplică sau nu e aplicabilă. Aceasta este, în fond, treaba specialiștilor.

Dacă vorbim despre cetățeanul de rând, el e mai puțin sensibil la cauzele nefuncționalității economice sau ale legislației. Problema lui este că cheltuieșe pe bunuri, nu totdeauna de calitate, mai mult decât câștigă. E speriat de creșterea prețurilor, pe care o înțelege la fel de greu ca șo majul, dar e nevoit s-o suporte. Se confruntă cu sis temul de sănătate zi de zi. Se teme de spitalizare, pe bună dreptate, și deși are toate simptomele Covid-19, ajunge adesea direct la ATI, când nu mai e nimic de făcut. În general, cetățeanul e dezinteresat de cauze și de remedii. E practica lui specifică. El suportă tot timpul sau protestează din când în când.

Motive s-o facă are din belșug. Dincolo de situațiile personale, își alimentează frustrările de la TV sau de pe Net. Constată ușor că aproape nu există sector de activitate unde lucrurile să meargă bine. Peste tot lacune, disfuncționalități, fraude. Sacul e peticit la nesfârșit. Promisiunile încep și se încheie cu ocazia alegerilor. Rareori după aceea se întâmplă ceva. Construcția de autostrăzi dă în gropi, kilometrul costând mai mult decât în orice altă țară. Căile Ferate sunt în faliment de ani buni. Trenurile circulă cu viteza carelor cu boi de altădată. Fermierii n-au desfacere pe piață pentru pro dusele lor. Statul impor tă ceea ce odi nioară ex porta. Valoa rea leului scade de la o zi la alta. Băncile iau comisioane măricele pentru toate operațiunile, dar acordă dobânzi infime. Ca să nu mai spun că în ­casează comisioanele la credite înainte de a se atinge de creditul însuși, ceea ce nu se în tâmplă nicăieri în lume. Iată doar o picătură din oceanul de disfuncționalități suportate de tot omul. Nu știu de ce n-am spus ni mic despre explozia prețului energiei din ultima vreme și de neputința guvernului de a preîntâmpina o catastrofă.

Politica nu face excep ție de la această regulă de proastă func ționare. Cetățeanul nu e neapărat interesat de politică, dar amator de spectacole politice este cu siguranță. Nu-i pasă de politica propriu-zisă, dar se omoară după culisele politicii. Și ceea ce vede nu are cum să-l încânte, deși bârfa nu-i displace, dar prăpastia între ce fac politicienii, în lumea lor, și viața lui cotidiană este enormă. Cum să nu-l apuce dorul de comunism, când slujba îi era stabilă și prețurile mici, dar accesibile celor mai mulți, când concediul era concediu, eventual prin sindicat? Când pe străzi nu erau crime, nici droguri? Sau măcar regimul îi proteja urechile de ele. Când alegerile erau aranjate cu grijă de partidul unic, dar nu erau prilej de circ ca astăzi?

Acestea fiind zise, pesimismul a devenit starea de spirit dominantă a cetățeanului român. Nu mai are așteptări de la nimeni și, cu atât mai puțin, de la el însuși. Totul pare a se fi degradat în societate. Direcția e greșită. Protestele nu mai sunt ce au fost și ce trebuie să fie. Oamenii nu mai ies în stradă pentru cauze nobile, ci pentru revendicări absurde, cum ar fi nevaccinarea sau nepurtatul măștii. Naționaliștii citează din Stelian Baboi, confundându-l cu Eminescu. Nu se sfiesc să cultive violența în toate împrejurările, în Parlament sau în piața publică. Atmosfera irespirabilă îi face pe tot mai mulți dintre noi să creadă că România e un loc unde, de mai bine de trei decenii, nu s-a întâmplat nimic.