Legile

Deși nu am studii de drept, am o anumită experiență în materie legislativă, dobândită ca parlamentar, în perioada 1992-1996. Mă simt obligat să precizez din capul locului faptul că există deosebiri importante între legislația anilor 1990 și legislația actuală. Chiar dacă, după cum spune o expresie franțuzească, comparaison n’est pas raison (cu alte cuvinte, că o comparație nu constituie neapărat un mod rațional de a pune o problemă), o paralelă între cea dintâi și cea mai recentă perioadă legislativă ar putea fi utilă.

Trei lucruri atrăgeau atenția în legislatura 1992-1996: numărul cel mai mare de legi adoptate de un Parlament după Revoluție, calitatea din ce în ce mai scăzută a proiectelor supuse Senatului și Camerei Deputaților și imixtiunea politicului. E ușor de înțeles de ce lucrurile au stat așa. Misiunea principală care a revenit primului Parlament de după Constituantă a constat în înlocuirea cvasitotalității legilor din regimul comunist. Ceea ce s-a și întâmplat, cu foarte puține excepții. Au mai fost descoperite ulterior unele fosile aflate, așa zicând, în viață, dar fără efecte vizibile. A schimba o întreagă legislație, datând de decenii bune și temeinic înrădăcinată în spiritul comunist a reprezentat o operă pe cât de complexă, pe atât de laborioasă. Ca să nu mai spun că sistemul de valori ale individului și ale societății trebuia răsturnat. Parlamentul din care am făcut parte nu ducea lipsă de juriști, destui eminenți, chiar dacă „greaua moștenire“ continua să-i apese pe unii. Doar că aceia care votau legile nu erau întotdeauna și cei care redactau proiectele. Cei din urmă se aflau, majoritatea, în ministere.

Aici venim la a doua caracteristică a legislației de la începutul anilor 1990. Numeroși juriști din ministere sau de juristconsulți, cum erau destui în regimul trecut, s-au reprofilat în funcție de necesitățile noului regim. Pe scurt, au intrat în avocatură, cei mai mulți, sau în magistratură, nu puțini. Meserii mai bănoase și mai atractive decât funcționăreala. Cei rămași în ministere nu erau, indiscutabil, cei mai buni. Rezultatul a fost o scădere treptată a corectitudinii proiectelor. Am asistat, nu o dată, la scene ilare în plenul Senatului, când proiectele pe cale a deveni legi conțineau erori juridice sau, pur și simplu, de formulare, de gramatică. Semnalându-i, într-o oarecare împrejurare, vicepreședintelui Senatului, Radu Vasile, care conducea ședința, că nu voi vota textul de lege cu pricina dacă nu elimină o virgulă dintre subiect și predicat, am primit următorul răspuns: „Hai să-i facem pe plac profesorului Manolescu și să scoatem virgula!“ (În paranteză fie spus, nu m-am putut abține și am replicat cam așa: „Nu e pe placul meu, e pe placul gramaticii“). Tot incompetența juriștilor e de vină și de faptul că majoritatea legilor trecute atunci prin Parlament au fost corectate, întregite, prin sute, mii, de amendamente. De multe a avut parte Constituția, care, în versiunea inițială, prevedea „ocrotirea“, nu „garantarea“ proprietății. De câte ori a fost amendată Constituția SUA în trei sute de ani?

În fine, imixtiunea politicului. În deceniul zece, ea consta în principal în frânarea procesului de reformă. Numeroase legi au fost adoptate cu întârziere. Altele, într-o formă incompletă sau chiar inacceptabilă. Cauzele? Inerția ideologică a primilor legislatori. Nepriceperea unora. Naivitatea altora. Cauzele nu erau decât rareori de natură personală sau de partid. Delictul de inițiere era o excepție.

În asta constă deosebirea esențială dintre legislația de azi și cea de ieri: politicul nu mai frânează pur și simplu reformele și nici nu mai relevă inerție ideologică sau, încă și mai puțin, naivitate. Politicul a devenit expresia unor interese de partid, nu ideologice, ci materiale, precum și a unora de ordin personal. Curat murdare! Nu o dată, conținutul legilor servește astfel de interese, fie ale politicienilor înșiși, fie ale oamenilor de afaceri, fie ale altor categorii sociale. PSD a decis, pe când era la guvernare, mutilarea a numeroase texte de lege sau blocarea unor instituții judiciare din niște „rațiuni“ la fel de limpezi ca apa chioară, care nu mai convingeau pe nimeni. De aproape un an, coaliția de guvernare nu reușește să schimbe schimbarea. Prevăzută în programul de guvernare, restaurarea legislației a rămas pe hârtie.

La acestea se adaugă un fapt invocat mai rar. Dacă legislația anilor 1990 încerca să fie radical nouă, legislația actuală nu mai are atâta nevoie de noutate, câtă are de aplicabilitate. Dacă ieri nu aveam destule legi, astăzi avem prea multe. Țineți minte cum era cât pe ce să scape Dragnea de condamnare când au fost modificate criteriile de alcătuire a echipelor de judecători de la Curtea de Casație și Justiție? Ne pândește haosul legislativ, cu efecte extreme în sistemul judiciar. O dificultate majoră nu constă, în fine, în lipsa legilor, ci în neaplicarea lor consecventă, în precaritatea metodologiei sau în frecventele amendamente.

Aflăm zi de zi că avem lege pentru cutare situație, dar că n-a fost aplicată. S-a întâmplat ca Parlamentul să voteze proiectul unei legi deja existente. Uitată, fiindcă niciodată aplicată. Nu mai vorbesc de deciziile unor primării, aflate în ambele situații.

România are mare nevoie de un Montesquieu.

Precizare

O notă din Apostrof nr. 10 ne atrage atenţia asupra unei erori strecurate în revista noastră nr. 39. E vorba de opt poezii scrise de E. Ionescu între anii 1927-1928 pe care le-am prezentat, la sugestia colaboratorului nostru Mircea Coloşenco, drept inedite. E adevărat că poeziile n-au fost reluate de către autor în volumul antum Elegii pentru fiinţe mici, dar au apărut totuşi în volumul Eu, ediţie îngrijită de Mariana Vartic, Editura Echinox, 1990. Regretăm eroarea şi ne cerem scuze cititorilor noştri. (Red.)