În prefața consacrată volumului de poezii a lui Dumitru Radu Popescu scriam că autorul e, după 1990, în altă lume – are alt Calendar – și își „rescrie“ prozele de odinioară. Marile sale proze: Leul albastru. F…, Vânătoarea regală. Între romanele pe care D.R. Popescu le publică după 1990 (sau după 2000?) un rol important îl are Falca lui Cain.
Ce mai poate înghite Cain? Falca lui Cain? Falca lui Cain, care devorează literatura care s-a bucurat odinioară – în alt timp – de prețuire. Personaje din romanele de odinioară plutesc în- tr-o lume absurdă: și procurori și stipendiați și elevi și profesori se întâlnesc și se despart. Urmuzian. Partea a II-a a romanului e poem: Calendarul nebunilor. Un poem care continuă formula romanescă…inaugurată după 1990. Într-un timp al deconstrucției.
Într-un timp al deconstrucției, D.R. Popescu scrie o epopee: Homeriada Da. Homeriada, cu încă un Da în final. Da, așa a fost!!! În romanele sau piesele de odinioară erau parafrazate/rescrise piesele lui Eschil sau Euripide, „trăia“ Ifigenia. În recenta carte autorul model este Homer. Cu Odiseea. Și cu Menelau, Elena, Agamemnon, Ulise, Achile, Paris și întâmplările lor transcrise pentru lumea de azi. Pentru cititorul de azi. Noua Istorie ieroglifică începe în grădina palatului regal, cu Menelau, care apare „sprijinindu-se de un baston“. E bătrân, ne vorbește de la o anumită vârstă: „da, înainte de toate, iubirea! Poate că – recunosc – atracția campaniilor militare, farmecul seducător al tronului regal și confuzia anotimpurilor tinereții au făcut din mine un monstru!“. Menelau, regele care vorbește de iubire, regina Elena, care îl iubește, care nu vrea să fie infidelă, să urmeze… homeriada… D.R. Popescu scrie pagini despre iubire, ură, pace, război, simțiri și presimțiri, odinioară și azi: cum seamănă cele de odinioară cu cele de azi. Cum se construiește calul troian – celebrul Cal.
Ulise e cel care confecționează cai – caii de lemn din care se va naște calul care va intra în Troia. Îi spune Agamemnon, regele războiului: „Dacă acești cai n-ar avea sânge în puță, ar fi niște admirabile sculpturi! Dar tu ai darul și harul de-ai înnobila cu virtuți imposibil de imaginat pentru stadiul actual al civilizației! Uite, martor îmi este acest mânz… de lemn cu care cunoști – comunic telepatic – sau și telepatic, aș putea spune, cu viitorul! Ei, mă întreab – oamenii de mâine, evident! dacă în vremea noastră războinicii luminii și ai păcii între popoare sunt conștienți de crimele pe care le comit? Eu, personal, n-am ce să vorbesc în numele oamenilor de rând, eu sunt rege, și mândria regală mă obligă să spun doar ce mă avantajează și-mi produce bucurii!“
Și, din nou Agamemnon (către Ahile): „Bine, atunci n-am să-ți spun decât ce se scrie despre marele erou militar ce vei fi…Te va interesa doar eroismul cotidian, nu ce se spune despre trecutul tău sau al celor apropiați…Aici ești asemănător cu Stalin, – filosoful! – care a spus: „Cine vorbește despre trecut, scoate-i un ochi!“.
Paris, în versiunea D.R.P. un naiv, deloc familiar cu lumea în care trebuia să o iubească pe Elena: e un personaj „în creștere“. Trebuie să afle ce-i dragostea, cine pe cine iubește, el „a primit rolul“ să o răpească pe frumoasa Elena. Cine-i Stalin? vrea să afle Paris. Agamemnon, regele războinic care le află pe toate (și) din stele îi explică: e un mare reformator social și politic, despre care, pe drept, se va spune: „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus“.
Se va spune, e una dintre propoziții prin care putem înțelege Homeriada.
Și, în încheiere, Elena și Paris se duc la Menelau să trăiască fericit. Da, epopeea se încheie așa! Țiganiada și Homeriada și Istoria hieroglifică așa trebuie să se încheie!!!