La lumina fulgerelor

Când se întâmplă să fulgere în timp de noapte, parcă ne fotografiază Dumnezeu. Sau un trimis al Lui, care ar urma să-I raporteze ce mai fac ființele create de El, după chipul și asemănarea Lui, în ziua a șasea a Facerii. Totdeauna fulgerele au măreție. N-am văzut niciodată un fulger meschin. Când eram copil, tata m-a învățat cum să calculez distanța la care se produce un fulger, numărând secundele care trec până la auzirea tunetului (și cunoscând atât viteza luminii, cât și pe cea a sunetului).

De când mă știu, m-a atras, dar m-a și înfricoșat electricitatea. Copil fiind, profitam de momentele când rămâneam singur acasă și mă curentam voluntar, din curiozitate, introducând o sârmă într-o priză. Zguduirea stranie pe care o simțeam dura prea puțin ca să o pot analiza – îmi retrăgeam mâna rapid, dintr-un reflex de apărare și rămâneam doar cu amintirea a ceva brutal și rece, a ceva inuman. În mintea mea, curentul electric era un rău abstract, inanalizabil.

Totuși ce deosebire între electricitatea domesticită, închisă de oameni în acumulatoare (ca duhul din 1001 de nopți în lampa lui Aladin) sau obligată să se subțieze și să treacă prin fire metalice și electricitatea liberă, dezlănțuită din înaltul cerului!

Țin minte o furtună năpraznică de pe vremea când aveam douăzeci de ani.

În dreptul satului Dărmănești, râul Suceava are maluri abrupte și înalte de șapte-opt metri. Jos, în mijlocul apei, stă înfiptă o mică insulă de prundiș, cu câteva fire de iarbă tăioasă drept vegetație. Pe acea insuliță ne aflam eu și Florin într-o zi de august a anului 1967, cu undițele în mâini. Ne simțeam bine împreună și râdeam din toată inima. Râsul nostru, orgiastic, putea să pară o sfidare adresată întregii lumi. Deodată a izbucnit o furtună înspăimântătoare. Fulgerele loveau bezmetic, unul după altul, povârnișurile din stânga și din dreapta noastră. Mirosea a piatră arsă. Era ca și cum un Dumnezeu orb, de data aceasta, nu unul dornic să ne fotografieze, ar fi plesnit furios cu biciul încercând mereu să ne nimerească în văgăuna din care nu aveam cum să mai fugim.

Ne-am culcat amândoi la pământ, ne-am făcut una cu prundișul de sub noi și am amuțit.

Fulgerele au lovit timp de câteva minute valea adâncă în care ne aflam. O salcie mare și izolată, de pe unul din maluri a căzut trăsnită, scoțând o jerbă de scântei. A fost atinsă și o piatră uriașă, de pe celălalt mal. Apoi, fulgerele au încetat brusc. Cel-de-sus, nemaiauzind râsul nostru, a crezut probabil că ne nimerise și a lăsat valea în pace.

A făcut o puternică impresie la Suceava trăsnirea bisericii Mirăuți în timpul unei furtuni devastatoare, care a zguduit orașul ca un cutremur. Trăsnetul a distrus acoperișul de țiglă smălțuită, multicoloră a bisericii. Vechea catedrală, reședință a Mitropoliei Moldovei în perioada 1402-1522 (în ea au fost miruiți mai mulți domnitori ai Moldovei, inclusiv Ștefan cel Mare) a stat nereparată ani la rând. Și aceasta nu din cauza delăsării clericului, ci pentru că țiglă atât de frumoasă nu se fabrica decât în Austria, iar autoritățile comuniste se opuneau oricărui import din Occident și insistau să se facă un acoperiș de tablă zincată.

Prietenul și colegul meu de clasă Vladimir Găitan locuia, cu părinții săi, chiar pe strada Mirăuți și uneori noi doi ne jucam în curtea bisericii. Căutam prin iarbă fragmente de țiglă smălțuită și, o dată, am făcut chiar un fel de anchetă detectivistică pentru a descoperi cauza trăsnirii unei biserici prevăzute cu paratrăsnet. Am descoperit cauza (poate că fusese descoperită de mult, de specialiști, dar pentru noi era descoperirea noastră): cablul care cobora de la paratrăsnet fusese retezat – de mâna unui om sau de dinții unui rozător – chiar deasupra pământului.

Preoțimea până la urmă a învins și într-o bună zi țigla multașteptată, intrată între timp în legendă, a venit de la Viena, într-un vagon de tren de marfă. Meșteri iscusiți au refăcut acoperișul, reconstituind aranjamentul țiglelor ca pe un mozaic de artă. Biserica a început din nou să semene cu un palat din povești.

Aveam obiceiul ca noaptea, în timp de furtună, să mă plimb cu câte o fată (dintre cele curajoase) pe străzi, înfruntând stropii de apă repezi și vijelia, uneori grindina. La lumina fulgerelor, prin apa care îmi șiroia pe față, o vedeam pe fată pentru câte o fracțiune de secundă. Zâmbetul pe care îl surprindeam pe chipul ei părea eternizat.

Acum, la bătrânețe, dacă noaptea se dezlănțuie o furtună, ies pe terasa de la etaj a casei mele de la țară, singur, și mă las biciuit de apă și vânt. La lumina fulgerelor îmi văd doar cireșii zbătându-se și refuzând să se lase smulși din pământ.