O poezie crepusculară

Din capul locului moralmente declinantă ni se prezintă poezia lui Ioan F. Pop prin emblema „umbrei“ sub care se situează. Străbătută de „o rece melancolie“, înfrigurată, tînguitoare, uneori tangentă la patetism, înșiruind diverse ipostaze ale cedării, inclusiv imagini fantomatice spre a poposi în ceea ce pare indicibil. Crepusculul înaintează într-un nocturn constrîns de reprezentații onirice: „trăgeau după ele lungile trene ale nepăsării, vacarmul acela care despică totul în două/ ca într-o baladă a deșertăciunilor ultime./ despre noi soseau vești din ce în ce mai neverosimile,/ cu vii și morți rătăciți între neguri,/ cu locuri și timpuri prin care treceau arătările stacojii,/ băteau din poartă în poartă cu degetele deșirate,/ apoi răsar ca întîmplările din irealitățile abia murmurate,/ scurmînd zidurile așteptării cu mîinile înnegrite pînă la sînge./ între timp, rugina altor înserări ieșea prin porii clipei,/ între timp, ne cotropeau alte tăceri care nu pot fi povestite“ (rugina înserării cuprindea restul întîmplărilor). Avem a face cu un amalgam de stări ezitante între așteptare și stagnare ultimă, peste care cad amintirile cu sunet sepulcral: „subiectele s-au ridicat la cer cu predicatele lor cu tot./ doar cuvintele mai bîntuie prin realitățile unor vise“ (ca într-o întîmplare năpădită de ceața cuvintelor). Dacă existențele devin celeste, cuvintele întîrzie încă, autumnale, între noi, cuvinte „peste care aruncam bulgării altor aduceri-aminte,/ adumbririle ce se lasă prin vene,/ îngreunînd curgerea timpului care bate mai mult pasul pe loc“ (ibidem). Lumea organică nu evită a colabora fratern cu anorganicul, astfel încît „din adîncuri răzbat vietățile somnului,/ depărtările din magma cărora răsar trupurile alungite,/ tot scurmînd văzduhul cu gheare de păsări vineții“, în vreme ce „șoaptele razelor se scurg printre degetele ploilor somnambule/ malurile se lovesc de pleoapele tot mai străvezii“, urmînd a „răsări cele din urmă aripi ale înghețului,/ prin bruma ce ne cuprindea siluetele îngălbenite/ prin visul care ne debarcă pe țărmul fiecărei zile“ (bruma care ne cuprindea siluetele îngălbenite). O tensiune inomabilă care nu duce la apropiere, ci la îndepărtare, „o încrîncenare fără adresă, un bocet mocnit,/ o adulmecare a sîngelui care duce în alte înstrăinări“, se asociază cu o confruntare între realul și irealul unei indolențe generalizate „în zarea unde privirea se afundă pînă la ultimul mal“ (cum cresc cele spuse peste cele nespuse). Între scepticism manifest și apatie mai rămîne totuși un punct de reper, misterul incomunicabil pe care poemul îl invocă patetic, după cum precizează autorul „în numele tău, în numele a tot ceea ce nu poate fi spus,/ invoc poemul ca pe o mînă sinucigașă uitată în cuvinte“ (în numele tău, în numele nimănui). Sub condeiul unui poet care și-a dat doctoratul pe subiectul Sfîntului Augustin, ființa auctorială devine anonimă, invizibilă poate tocmai pentru a-și asigura condiția într-un chip sacrificial. Nu fără o confirmare angelică: „doar noi trecem dintr-o exprimare în alta, nevăzuți, neștiuți./ cineva anunță marile revărsări peste baricadele amiezii,/ cu un strigăt de învins ce răsună printr-o ureche de înger“ (cu mîinile oarbe pipăiam alte zări). Grație unui atare vizionarism halucinatoriu percepem fiorul permanent al neîmplinirii. Un șir de începuturi fără urmare, fenomene întrerupte la jumătate, mișcări dezordonate divulgînd o natură descentrată, debusolată. Un mers în derivă al firescului de toate zilele compromis de apocaliptice chemări. Întunericul și frigul se încrucișează asupra finalului surprins ca proces care durează: „căutau în învolburările dimineții magma altor reverii./ degetele se răsfirau pe bolta îndureratelor penumbre./ stoluri de păsări ne adumbreau ca o coregrafie a uitării./ peste toate se așterneau ridurile norilor împotmoliți,/ hergheliile ploilor autumnale, cu galopul lor strepezit/ pereții de fum prin care nu mai trec lacrimile îndurării./ purtam încă cicatricile somnului, rănile unor priviri,/ valurile limfatice neajunse la țărm./ aruncare în realitatea viselor, tîrîte în cenușa nopții./ alte brațe întinse ne așteptau la răspîntiile frigului“ (Brațele întinse ca niște aripi la răspîntiile frigului). Așteptările cu sorginte transcendentă par a nu mai avea limite. Sub „ avalanșa întrebărilor fără răspuns,/ care se lovesc de pereți ca niște fluturi orbi,/ crescuți la pieptul unor mari singurătăți“, oamenii își dau seama de irațiunea nădejdilor eșuînd într-un livresc în care poate fi citit neantul: „doar un sunet mai tresaltă printre zidurile încercănate,/ printre clepsidrele rămase între așteptările nebunești,/ în care doar noi mai pășim printr-o propoziție neterminată, printr-o carte deschisă în care nu scrie nimic“ (doar noi pășim printr-o propoziție neterminată). Maleficul unor atari experiențe apare certificat de necontenita, istovitoarea multiplicare a episoadelor sale, de cinismul acestui sfîrșit ce pare a-și dibui infinitul: „peste albeața lucrurilor năvălea ca un puhoi greu de oprit./ resturile altor întîmplări erau purtate pe umerii înverziți./ asaltul ierburilor așteaptă dincolo de pragul ultimei dezmeticiri,/ cu noi debarcări care ne lasă într-o altă nemărginire,/ într-o lacrimă scursă din oboseala timpului“ (în acele interioare pășeam încet ca într-un tunel de cuvinte). Lăuntrica încordare clipă de clipă a producției de înaltă clasă a lui Ioan F. Pop e aidoma unei lespezi grele care, mișcîndu-se fără încetare spre a se fixa, nu-și poate găsi locul.