Cele mai frumoase poezii din Infern

Într-un scenariu negru Ovidiu Genaru reconstituie pedepsirea ritualică, prin teroare și schingiuire, a fratelui său Mircea, „eminent elev de liceu“, chiar la începutul ororii comuniste din România, în 1948 (Cartea lui Mircea. Canal, Editura Junimea, 2019, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor din România). „Ieri au arestat trei dintr-a opta./ Parcă au intrat în pământ. Azi/ doi. Merge la închisoare/ merge la închisoare a doua zi (…) Mircea are/ 18 ani și crede că va fi împușcat./ Îi este frică/ să nu devină erou./ Familia noastră nu-i obișnuită cu astfel/ de anomalii.“ (12 iunie 1948, p. 9). Așadar, e vorba de fascinanții ani cincizeci ai secolului XX în care s-a experimentat fericirea absolută pe un întreg popor. Victimele cele mai potrivite sînt cele mai inocente: adolescenții „în pantaloni scurți“: „O molimă fără microbi bântuie creierele./ Fetidă. Perversă. Vine dinspre Soare/ Răsare. Incubația/ nu are termen iar simptomele/ sunt atipice. Evoluția? Depinde de la caz/ la caz. În ziua aceea profesorul s-a conformat. Avea ordin./ Boala atinge subconștientul./ Așa că a intrat pedagogul./ Cu o misiune. Mircea urmează-mă./ L-a scos din clasă. În curtea liceului o limuzină neagră. Mirosea a/ înmormântare. Ceară arsă. Dric. / Doi agenți fumau. Unul era Grimberg./ L-au împins înăuntru. Și-au scos/ pistoalele. Să nu faci prostii. N-ai/ cum să fugi. Erau duri./ Aveau nevoie de el viu./ Viitorul devenea ininteligibil.“ (Mircea să nu faci prostii, p. 11). Calvarul este trăit intens, privit cu lupa, parcurs cu încetinitorul. Poemul e acut în planul emoțiilor insuportabile pe care le degajă, de la o secvență la alta. Elementul fiziologic, căci la el se coboară, este provocat. El lămurește și confirmă oroarea: „…Într-o dubă ermetică. Uzi de urină./ Urina împuțită a dușmanului de clasă/ nu-i ca urina poporului./ Urina poporului e parfum“. (Duba, p. 13). Poemul e de-a dreptul descriptiv, fără metaforă, fără sens figurativ, frust, fără nicio nuanță. Arde de naturalețe corosivă: „Băgat într-un beci împreună cu două butoaie/ rămase acolo de la/ exploatatori./ În butoaie întuneric burghez./ Mai sunt trei tovarăși tunși vărgați/ bătuți, flămânzi, vineți. Fără șireturi/ la pantofi Mircea își târâie picioarele.(…) Se aud țipete. E o lume reală. Sălbatecă./ Deasupra la etaj e laboratorul de țipete./ Măcelul luptei de clasă./ Deasupra noastră se smulge părul. Se strivesc/ unghii după metode siberiene./ Noi de la 63 auzim cum poporul/ se răzbună. Nu iartă. Poporul lovește/ cât e noaptea de lungă.“ (Laboratorul de țipete, p. 14).

Sînt subtil și ironic valorificate de poet clișeele, platitudinile verbale, cele de „epocă de aur“. Este uimitor cîtă expresivitate involuntară dobîndesc ele după doar cîteva decenii de la fapte: „Asta-i dictatura proletariatului. Să scrii/ aici ce-ți dictăm noi.“ (Prima zi de anchetă, p. 15). Durerea beneficiază la Ovidiu Genaru nu doar de un limbaj frust, contondent, pestilențial nu o dată, ci, paradoxal, și de o scenografie, în contrapunct, înalt culturală: „Va să zică aici e Turnul Londrei de la/ Suceava. Fără corbi./ Va să zică așa a spus careva cândva/ și ce-a spus s-a potrivit și s-a păstrat/de nu se știe când.“ (Boala de mlaștină, p. 17).

Se știe din vechime, Infernul are o geografie a lui, demnă de explorat liric. Infinitezimal. Ovidiu Genaru este un cartograf minuțios al Infernului apropriat emoțional: celălalt sînt tot eu. Infernul nu-i infern dacă nu are intensitate. Dacă nu-i fatalmente al tău. Cînd vine „unul nou“ în celulă, vii, odată cu el, încă și încă, tot tu: „Noul venit rămâne nemișcat în dreptul/ ușii. E precaut. Caută suflete/ în beznă. Ceva cald/ între ziduri reci. Ne simte. Ființe/ umane și mucegai. Ochi mici crispați./ (…) Spune:/ Sunt student la chimie. În Iași./ Se corectează. Am fost/ student la chimie.“ (Noul venit, p. 20).

Acest amestec diabolic de sadism absolut, la întîlnirea dintre un torționar și victima sa inocentă, declanșează, în cititor, repulsia absolută, dacă nu cumva expediază întreg scenariul într-o ficțiune horror de cea mai insolită și proaspătă extracție: „El are 18 ani și este elevul/ eminent al liceului comercial./ Îți aducem noi aminte. Mircea e bătut/ la tălpi/ până își pierde cunoștința./ Mircea e stropit cu apă rece./ La aceleași întrebări răspunde/ Nu cunosc. El venise la școală cu/ pantaloni scurți ca orice mascat/ periculos care ar fi vrut să dea foc/ democrației populare. Să ardă Republica (…)“ (Ancheta continuă, p. 37). Astfel de scene horror se rostogolesc halucinant de la un poem la altul, de la o scenă a tragediei la alta. O lectură grea, greu digerabilă astăzi. Desigur, cartea aceasta trebuia să apară atunci, deodată cu faptele incriminate. Asta într-o istorie umană, dacă era, în limite cît de cît raționale. Nu și într-una adînc irațională, terifiantă cum a fost cea invocată de poet. Apariția ei acum însă nu și-a pierdut deloc rostul. E un leac tare contra amneziei ce deja se întinde. Amnezicilor parcă poetul li se adresează cu această elegie: „Seară de seară Mircea își/ cere iertare/ că sufletul lui și-a lăsat corpul/ pradă anchetatorilor./ Pentru că sufletul lui deja a evadat/ dintre ziduri și a ajuns acasă/ la părinți plutind/ pe rugăciunile lor.“ (Plutind pe rugăciunile părinților, p. 45).