Ce este dincolo de treizeci şi patru de copaci şi două cioturi? O fată într-o rochie albă și toate visele ei

Merg cu mașina și-mi dau seama la un moment dat că mă afund în beznă. Verific poziția farurilor. E cea corectă. Privesc mai atent. Străzile sînt cufundate în întuneric. Ca și gîndirea. Ca tot. Înaintez cu grijă și stupoarea cu mine. Mă gîndesc că este vreo prea obișnuită pană de curent. Una din zecile care m-au ținut zeci de ore în frig sau mi-au paradit frigiderul, computerul, nervii. Hmmm… tot drumul este un orbecăit printr-o pană de curent. Straniu. Un sordid fără margini cît poți să descifrezi cu privirea umbrele blocurilor nicicum, rămase nici ele nu știu în ce timpuri. Sînt prin centrul orașului meu, București. O capitală europeană din secolul douăzeci și unu. E adevărat că nu merg pe vreun bulevard, dar tot prin aria care definește mijlocul acestui oraș. Poate că doar traseele mele sînt așa. Cu o seară înainte m-am dus să văd un film la Muzeul Țăranului. La fel. Oricum, poate că e mai bine. Pot să spun că sînt undeva pe bolta cerească care, de pe pămînt, este mai misterioasă și, uneori, mai puțin luminoasă. Mie îmi place misterul ăsta. Uneori, nu chiar mereu. Poate că e mai bine decît ziua cînd văd gropile, gunoaiele, oamenii tot mai triști și aplecați de griji și de batjocură, de socoteli politice care nu au legătură cu viața lor. Ziua, oamenii merg cu capul în jos, nu se uită unii la alții decît ca să-și facă reproșuri, habar nu au cum este în jur. Timpul macină un fel de supraviețuire devitalizată. Orice formă de bucurie pare alungată definitiv. Pînă la urmă, mă conving că e mai bine prin întuneric. Este o prelungire firească a tot ce se întîmplă. Nu e dizarmonic. E bine. Mi-am cumpărat bilet la Figuranta, sala Pictură, Teatrul Național din București. Un text scris de Andreas Petrescu pentru Tania Popa. Am revăzut-o la Gala Uniter. Mi-am dat seama că îmi este dor de ea pe scenă. Știu că a făcut tot felul de chestii pe la televizor. Mai populare. Dar pe scenă este atît de minunat să o urmărești. Nu înțeleg de ce regizorii au ratat întîlnirea cu ea. De cînd era studentă, atrăgea cumva. Cu un chicotit, cu accentul ei moldovenesco-rusesc. Victor Rebengiuc era Rector la IATC cînd au venit studenții din Basarabia. Cît i-a susținut… s-a luptat pentru un cămin cît de cît, îi încuraja și, desigur, comenta cu ei, la fel cum făcea cu absolut toți, un examen, o scenă. Tania a vut mereu o lumină aparte, un soi de puritate inocentă și o forță extraordinară. O înțelepciune timpurie de a nu se lamenta. De a inventa tot felul de povești și lucruri de făcut. Tania Popa este una dintre cele mai mari actrițe ale Teatrului Național. Și nu numai. În rochia albă ca un abur al dimineții, ea spune fantasmele unei figurante. Și drama ei. Și spune pe muchie de cuțit nu cel mai structurat și inspirat text, reușind să scoată tensiunea care există undeva. Dincolo de cuvintele care alunecă fără sens. Poate n-am prins cea mai bună seară. Poate că nici cel mai izbutit spectacol. Dar am regăsit un tip de emoție. Un anumit soi de inocență ca aceea a personajului său atinge un fel de autism, de patologic, de neputință și de rătăcire în firele propriilor minciuni, iluzii fără de număr. Pînă și gustul dragostei este acela al unui viol, înecat în plîns și în durerea abandonului unui prunc. Marginală, stă agățată de un telefon visînd să primească roluri unul și unul și să fie centrul lumii. Ea, fata din pădure, fără școală, fără tatăl cel tandru, fără șansă, rătăcită în propriul delir. Doar rochia cea albă este vie.

Am văzut-o jucînd prima oară exact acum douăzeci de ani. La sala „Toma Caragiu“ a Teatrului „Bulandra“. Era Ismena din Antigona lui Alexandru Tocilescu. Era foarte cald afară și mi se părea că sala se supra-încălzește și de la energia uluitoare a protagonistelor Crina Mureșan, Antigona și Tania Popa, Ismena. La prima reprezentație, am urmărit doar liniile pe care se mișcau. Ca la baletul pe gheață. Piruete, răsuciri, opriri în trombă, du-te vino, du-te vino, stop cadru. Împietrire apocaliptică. Putea să vină lava, uraganul, nimeni nu le dizloca din ne-mișcare. Ca și ne-cuvintele din poezia lui Nichita, ne-mișcarea pe scenă poate să te năucească. Este o luptă de forțe, ca la fizică, care se anulează și numai așa miracolul de a rămîne pe loc se produce. Există o direcție a forței care te-ar mișca. Năvalnic. Și cealaltă, care se opune strașnic și te țintuiește locului. Zeci de secunde am privit asta la Ismena. O uluială cît o Lună plină se așezase pe fața ei, înțelegînd ce face sora ei, Antigona. Ce debut!, mi-am spus în barbă. Nasul lui Toca! Un amestec de vibrații și de intuiții, de intensități interioare incandescente treceau prin corpul unei actrițe ca Tania Popa. Tumultul vorbelor poate să alterneze cu tăcerile stepelor în cîteva minute. Am plecat cu fata aceea acasă. M-a locuit. Mi s-a părut că fata asta învolburată are mereu la ea, cu ea, dragostea ca formă pură. Pentru viață. Și, deci, și pentru meserie. Cu alte cuvinte, omenescul. Pe urmă, a fost debutul de la Teatrul Național din București, în 1994, cu Ondine, în spectacolul cu același nume, pus în scenă de Horea Popescu. Și a intrat în trupă. În 1995, am văzut-o în Aici nu mai locuiește nimeni, filmul Malvinei Urșianu. În doi ani, devenise o certitudine a talentului ei mare și complex, a devoțiunii ca stil de existență. În 1998, era Natașa din Azilul de noapte a lui Ion Cojar. Dacă aș fi fost bărbat, aș fi vrut să fug cu ea atunci!

În cîte roluri, spectacole, filme nu am distribuit-o! De cîte ori am văzut un spectacol de rasă, m-am întrebat: de ce, oare, nu e Tania Popa acolo? Și asta nu doar pentru că protagonista, să spunem, nu avea sare, și nici piper, și nici nu simțea personajul, și nu era comunicare, și poveștile mureau înainte să se nască. Ci pentru că știu că Tania Popa este vedeta generației ei. Că este una dintre actrițele mari ale teatrului nostru. Și că merită să fie cap de afiș. Ca să poată țîșni în marile roluri, acolo unde performanța ei se simte în larg. În 2002, mă uitam cu cîtă inocență și delicatețe își țese iubirea Mihaela, personajul ei din filmul lui Cristian Mungiu, Occident. Pe sub gene. Pe urmă, un rol ca o mică bombă, care nu știi dacă explodează sau nu: Zina din Inimă de cîine, regizat de Yuri Kordonsky. Zîmbet-hohot de rîs, privirea care fuge jos, într-o parte. Ca a lui Chaplin. Sau ca a lui Bran cînd se fîstîcește și freacă locul cu botul pantofului, sub atenta supraveghere a propriilor ochi. Brusc interesați de așa o grozăvie.

Nu mă mai întreb nimic. Mă bucur de ea. De Tania Popa. Nu am obosit să o privesc cu aceeași uluială, cu aceeași fericire că pune stăpînire pe mine, pe emoțiile mele. O actriță solidă și atît de vulnerabilă. Care mă duce în stepă. Care mă face să simt răcoarea pădurii și sarea lacrimilor de pe obraji. Fata mea este acum „Fata din curcubeu“. Ea e cîștigătoarea Uniter-ului meu. Lia Bugnar i-a scris o poveste simplă, despre iubire. Fără iubire, te pierzi. Ești în derivă. Nu-ți pasă dacă trăiești. Nu te doare dacă mori. Tetxul nu e Shakespeare, e adevărat, nici Cehov, nici Ibsen. Dar este un suport fabulos pentru salturile mortale pe care Tania Popa le face fără plasă de protecție jos. Le face cu sufletul ei, cu mii de stări, cu un zîmbet cît o lume mare și adevărată. Și mi se pare cu atît mai valoros. Fata mea din curcubeu este un clovn trist. Ca Gelsomina. Rîde, plînge, cîntă, vorbește și se prostituează pe ultimul rînd dintr-un cinema-tograf. Iubirea ei – Mama, Tatăl, Sora geamănă – sînt în cer. De ce? Pentru că așa a fost să fie. Și Bunicul Popo al Mayei este în Cer, de la un moment dat. Iar Infernul se întinde pe pămînt în cartea Isabelei Allende. În Infern, cine te iubește? Dumne-zeu, îmi șoptește Fata mea din curcubeu.

Merg printr-un oraș pustiu și înecat în beznă. O rochie albă merge înaintea mea. Și mă țin și eu după lumina pe care o aduc în viața mea toate fanstasmele din toate iluziile care se numesc spectacole, teatru, artiști. E mai bine așa. Sînt norocoasă. Chiar dacă nu-mi place întunericul. Și mi-e frică de el. Și de cel din mințile oamenilor. Dar pe drumul meu este încă lumină.