La fel ca multe festivaluri de jazz cu bun renume, și cel de la Bran este opera unui meloman cu vocație de ctitor. În cazul de față, e vorba despre sofisticatul intelectual bucureștean Sergiu Doru, secondat de laborioasa-i soție, Lia Doru-Trandafir. Lor li s-a alăturat un grup de fideli amici. Dintre aceștia, cu scuze pentru involuntarele omisiuni, îi amintesc aci pe Paul Tutungiu – comperul de înaltă ținută –, Alexandru Prișcu, Eugen Oprina, Ștefan Faff, Rozana Mihalache, Elena Graura, Adrian Sâncrăian. Din păcate, constantul lor aliat Voicu Rădescu a decedat cu câteva zile înainte de mult-așteptata ediție a opta. Certamente, coordonatorul binecunoscutului Club Green Hours din capitală ar fi fost încântat de ajustările aduse de organizatori ambianței intrinsec-rafinate a evenimentului. Peisajul montan, farmecul curții interioare a Castelului Bran, adecvat unei audiențe exclusiviste, reglajul sonor fin, toate în acord cu iluminarea feerică, justifică intuiția lui Sergiu Doru despre potențialul acestui spațiu ca punct de referință pe harta jazzului internațional. El însuși mărturisește în caietul-program: „Cred că locul în sine, adevăr inconturnabil, de o neasemuită frumusețe în arhitectura munților din proximitate, merita de mult un festival de jazz care să-i pună în valoare acustica deosebită. Proprietarii Castelului Bran și administratorul acestuia, Compania de Administrare a Domeniului Bran, au consimțit spontan, cu o nedisimulată bucurie, la ideea organizări festivalului în incinta curții interioare, spațiu unic, impropriu însă pentru găzduirea unor proiecte cu public numeros. A existat continuu o atenție și o grijă meticuloasă, plină de discreție, din partea castelanilor, caractere atașante, amabili până la extrem.“
Dimensiunile scenei imprimă manifestării un caracter cameral și, totodată, o orientare prioritară spre zonele de interferență dintre jazz și muzicile de tip clasic. De altfel, însuși recitalul inaugural a aparținut aproape integral domeniului „erudit“. Violonistul de origine indoneziană Iskandar Widjaja și pianistul isreaelian Itamar Golan ne-au delectat cu lucrări de Bach, Paganini, Grieg, Saint-Saëns, Kreisler, interpretate cu aplomb și acuratețe. Pe de-o parte, publicului jazzofil i s-a reactualizat astfel frumusețea muzicii clasicizate, iar pe de alta – în special în pasajele de virtuozitate – erau detectabile adeseori momente de interplay quasi-jazzistic. O fericită ideea fu includerea în program a unei ample suite alcătuite din arii ale operei Porgy and Bess de George Gershwin. Sinteza filoanelor melodice captate în creuzetul compozitorului american revela capacitatea pieselor sale de a anticipa ulterioara multiplicitate stilistică a artei jazzistice.
Un aliaj de timbruri rare ne-a fost propus de acordeonistul italian Luciano Biondini în compania austriacului Klaus Falschlunger la sitar. Cel dintâi utilizează butoanele acordeonului ca eficient substitut pentru claviatura pianului, în timp ce al doilea a evoluat pe direcția „jazzificării“ tradiționalului instrument indian cu numeroase coarde. O muzică a deschiderii spre varii orizonturi, în plan afectiv dar și cu accente concrete: temele săltărețe alternează cu cele meditative, inflexiunile bluesului fac loc plajelor repetitive, sesizante unisoane evocă familiarele noastre geamparale. Există și ecouri din flamenco, sau din percuția vocală numită konnakol, practicată în muzica indiană carnatică. Urmărind recitalul, am realizat cât de profitabilă ar fi o colaborare între Jazz at Bran Castle și impetuosul Ethno Jazz Festival din Chișinău, unde avusesem plăcerea de a-l prezenta pe Falschunger cu formația sa Indian Air, în 2014.
Cvartetul Sphere reprezintă un vârf de lance al noii generații jazzistice din țara lui Jan Sibelius. Sunt trei talentați muzicieni cu solide studii de specialitate: pianistul Alexi Tuomarila, bateristul Olavi Louhivuori și trompetistul Kalevi Luohivuori (un substitut mai tânăr, dar la fel de înzestrat, al apreciatului Verner Pohjola, cunoscut publicului nostru prin eforturile impresariale ale lui Ciprian Moga). Celor trei finlandezi li s-a alăturat imbatabilul contrabasist norvegian Mats Eilertsen, frecvent „navetist“ pe ruta spre România. De la bun început publicul e cucerit de claritatea și echilibrul componentelor melodico-armonico-ritmice ale compozițiilor acestui grup. Avem de-a face cu meticuloase țesături sonore, favorizând groove-ul pulsatil, similar celui din anii de glorie ai „cvartetului scandinav“ condus de Keith Jarrett, revizitat mai apoi, din unghi trompetistic, de Nils Petter Molvaer. Muzica grupului predispune la speculații de ordin geo-cultural, asemănătoare celor întreprinse în domeniul literar de Cornel Ungureanu. O anume calitate „răcoroasă“ a temelor ritmate interpretate de cvartet pare explicabilă prin afinitățile dintre stilul cool și feeling-ul nordic (spre deosebire de înfierbântarea inerentă, de pildă, jazzului caraibian). Ca observație colaterală, virtuozitatea pianistului și trompetistului ecranează sporadic potențialul de originalitate al solourilor declanșate de toboșar, pe riff-urile subtil-proteice ale colegilor săi.
Norvegianul Hakon Kornstad e un fenomen aparte: după ce se afirmase deja ca saxofonist de înaltă clasă, avu revelația unei atracții irezistibile către muzica de operă. În consecință, s-a înscris la Academia Norvegiană de specialitate, absolvind studii de masterat ca tenor de operă. Acum câțiva ani, la Cluj, fusesem uimit de modul cum Kornstad îmbina în mod fericit cele două genuri muzicale. Pe scena de la Bran fuziunea mi s-a părut a fi încă mai solid structurată. În genere, pasajele sale jazzistice sunt marcate de un lirism nativ, revelat prin procedee tehnice evoluate, însă fără să apeleze la adjuvanți electronici. La un moment dat intervine surpriza: saxofonistul se metamorfozează în cântăreț, intonând arii, lieduri sau canțonete, în cea mai bună tradiție belcanto. Există apoi vaste porțiuni unde saxofonul tenor parafrazează, prin elegante volute, substanța melodică expusă cu frustețe de către … tenorul vocal – unul și același Hakon Kornstad. O temă din Wagner e intepretată într-o formulă „redux“ (cam la fel cum procedase pianistul Uri Câine, pe albumul său Wagner cu acompaniament de coarde, înregistrat în Piața San Marco din Veneția). Formula minimalistă la care apelează îndrăznețul muzician, născut la Oslo în 1977, cuprinde alți doi compatrioți, pe deplin em patici: Frode Halti / acordeon, și Mats Eilertsen / contrabas. Sprințarele canțonete alternează cu un lied de Schubert, precum și cu o alambicată compoziție a lui Anton Webern, căreia inflexiunile acordeonului îi conferă lejere tente à la Hanns Eisler. Un tenebros episod free, incluzând și dezasamblarea saxofonului, se dizolvă în alertețea altei canțonete. Încă un punct de referință e atins atunci când – după cântecele intonate în italiană și germană – Kornstad ilustrează universalitatea artei muzicale cântând o piesă de Grieg pe limba maternă. Avizatul public festivalier savurează din plin asemenea insolite combinațiuni.
Ghitaristul Kevin Seddiki (n. 1981) și acordeonistul Jean-Louis Matinier (n. 1963) au prezentat un recital elegant, intitulat Rivages, marcat de sorgintea sa franceză. Dialogurile dintre cele două instrumente s-au desfășurat sub semnul spontaneității și, totodată, al unei armonii dozate parcă… farmaceutic. Un permanent exercițiu de ajustare reciprocă, de finețe contrapunctică, de subtilități cu substrat impresionist. Chiar și atunci când interpreții apelau la procedee percusive, sonoritatea predominantă rămânea aerată, mereu în surdină, parcă sfidând stridențele epocii pe care o traversăm.
Apogeul festivalului l-a reprezentat spectacolul supergrupului alcătuit din norvegianul Bugge Wesseltoft/claviaturi acustice și electronice, și colegii săi suedezi – Dan Berglund/contrabas și Magnus Öström/baterie. Aceștia doi făcuseră parte din E.S.T., trio-ul condus de pianistul Esbjörn Svensson, probabil cel mai influent grup european pe plan mondial la trecerea spre actualul mileniu. După tragica dispariție a lui Svensson, camarazii săi s-au repliat în proiecte proprii. În 2017, actualii lampadofori scandinavi ai jazzului contemporan și-au reunit forțele sub denumirea Rymden (traductibilă prin „spațiu cosmic“). Creațiile lor au un caracter vizionar, iar arta trio-ului atinge prin ei noi culmi, după cele marcate în Suedia de Jan Johansson, Per Henrik Wallin Trio sau E.S.T.. Titlul recentului album, Space Sailors (Navigatori spațiali), nu e deloc fortuit. Piesele îi invită pe ascultători la epice voiajuri electroacustice, asezonate cu surprize și finalizate abrupt. Sugestia ar fi că adevărata măreție e incompatibilă cu grandoarea factice. Apetența lui Wesseltoft pentru jocularitatea proteică, exercitată (adeseori simultan) asupra sintetizatoarelor și a pianului de concert, e încununată acum de un surplus de sensibilitate, de care se lasă impregnați și partenerii săi de „explorări spațiale“. Aș zice că aportul specific al keyboardistului constă tocmai în neașteptata deschidere spre zone de tenuitate și chiar tandrețe. Acestea se revelează în interacțiunea celor trei muzicieni, recunoscuți anterior mai curând pentru forța lor quasi-expresionistă. Așadar, un trio eminamente inovativ, demonstrând că vikingii mai au multe de spus chiar și în contextul unei omeniri pandemonizate.
De menționat că festivalul a reușit să-și continue și proiectul paralel, al recitalurilor spiritualizate, desfășurate în Biserica evanghelică din Râșnov la miezul zilelor de sâmbătă și duminică. Am reușit să asist la minunatul recital de duo prezentat de Alexi Tuomarila, pe orga bisericii, și Kalevi Louhivuori la trompetă și flugelhorn. În atmosfera de reculegere specifică nobilului lăcaș de cult, valoroșii tineri finlandezi au oferit o demonstrație de îngemănare între educația muzicală superioară și capacitatea de a lua decizii instantanee, adaptate rigorilor nordice ale spectrului emoțional.
Într-o epocă a alienării agresive, un asemenea festival e o oază de frumusețe și de speranță. Nu doar în plan artistic, ci și uman. Ca și la edițiile precedente, apreciez șansa pe care mi-au oferit-o gentilii amfitrioni de a cunoaște (și chiar discuta cu) reprezentanți de frunte ai muzicii creative actuale. Comunicarea directă rămâne insubstituibilă și inestimabilă.