Reiau ultima întrebare: care a fost cea mai mare îngrijorare, chiar temere a Dvs. legată de România în intervalul în care ați condus Partidul Alianței Civice? A fost una de natură economică, socială?…
A fost una de natură culturală. Dă-mi voie să-ți explic. Singurele temeri de natură economică sau socială pe care le aveam erau legate, ți-am mai vorbit despre ele, de întârzierea reformelor. Chiar dacă nu împărtășeam în toate cazurile opiniile ultraliberale ale lui Dinu Patriciu sau Horia Rusu (n-ai cum să-ți amintești ce spunea Dinu despre coada pisicii care trebuie tăiată dintr-o singură lovitură!), înțelegeam totuși foarte bine de pe atunci că reforme absolut necesare așteptau ani de zile la coadă. Reforma agrară, privatizările, retrocedările și restul. Am fost membru al primului parlament de după Constituantă, cel care a modificat o întreagă legislație, aceea comunistă, și eram conștient că ritmul era prea lent și că prioritatea n-o aveau legile cele mai importante. Cu toate acestea, om de litere fiind, temerea mea cea mai importantă privea marginalizarea treptată și care, vai, mi se părea deja ireversibilă a culturii.
Nu mai eram naivul din debutul anului 1990 care recomanda scriitorului să se întoarcă la uneltele sale. N-ai uitat, sper, polemica mea cu Paler. Nici ciudățenia ca Paler să pledeze contra, fără a se angaja politic ulterior, iar eu, pro, deși m-am angajat politic un an mai târziu. Fiecare trăgea din aceeași premisă o concluzie opusă: și anume că societatea românească postcomunistă era departe de se fi normalizat.Eu însumi proclamam dreptul la normalitate, nu existența normalității. Întoarcerea scriitorului la uneltele sale mi se părea necesară tocmai pentru a salva cultura de amenințarea micșorării rolului ei social. Și nu doar din cauza priorității altor interese economice sau sociale. Ci, pur și simplu, pentru că presimțeam încă din anii 1990 că literatura și arta vor deveni, odată cu trecerea timpului, domenii de nișă. Iată un exemplu. Astăzi nu mai încape îndoială că divertismentul e o formă de subcultură, care a trecut pe primul plan în interesul majorității consumatorilor. Am avut pe vremuri un schimb de replici cu Cristian Tudor Popescu, redactor-șef la „Adevărul“ pe atunci. Remarcasem preferința cotidianului pentru activitățile de divertisment în defavoarea culturii adevărate. Cristian, cu care eram și am rămas prieten, mi-a replicat în stilul lui contondent că un cotidian are treabă doar cu divertismentul. Rezultatul? Unul după altul au dispărut toate suplimentele culturale ale marilor gazete, ca și mai vechiul și excelentul L.A.I. al odinioară respectabilului ziar „Cotidianul“. Uniunea Scriitorilor a rămas singurul mare trust de presă culturală, cu nouă publicații, care sunt finanțate printr-o lege specială. Dacă nu se bătea pentru ea colegul nostru Traian Dobrinescu, parlamentar în legislatura 2012-2016, nicio publicație a Uniunii, poate cu excepția României literare, n-ar mai fi existat în momentul de față. Cred că ți-am relatat în precedenta noastră carte de Convorbiri istoria tipăririi României literare în decursul ultimilor treizeci și unu de ani, aflată la mâna unor sponsori și donatori, cărora le sunt îndatorat până astăzi. Îți amintești cu siguranță că ți-am spus cum m-am dus, însoțit de Alex Ștefănescu, la o bancă al cărei președinte era Bogdan Baltazar ca să-i solicităm bani și care, norocul nostru, era abonat la revistă, și a scos din servieta personală ultimul număr. Firește că ne-a aprobat sponsorizarea. Milogeală curată, dar ce era să facem?
Am bănuit din primele luni ale lui 1990 că asta ne așteaptă. Când am devenit politician (sic!), tot omul de litere din mine juca rolul principal. De aceea, repet, prima mea temere a fost legată de starea literaturii, care nu poate fi dezlegată de presa literară. Nu știam exact de la început ce ne așteaptă, dar eram departe de a-mi mai face iluzii. Ți-am povestit despre faimoasa mașină nr. 11 de produs hârtie de ziar de la Letea, care intra una-două în pană, nu știu dacă tehnică sau politică. Și la ce subterfugii a trebuit să recurgem ca să ne procurăm puțina hârtie, în raport cu un cotidian, de care aveam nevoie.
Te-aș ruga, dragă Daniel, ca mărturisirea să rămână între noi.