Conjuncția însă, ca și varianta ei dar, exprimă, cum ar trebui să știe toți școlarii din primele clase, adversitatea. Din păcate, și una, și alta sunt folosite în limbajul public, la televiziune, de exemplu, fără niciun rost. „Certificatul verde devine obligatoriu după ce rata de infectări depășește 3%, însă folosirea lui este necesară“, afirma un moderator de TV. Un invitat al unui post de TV afirma: „Certificatul poate fi anulat fiindcă a fost hotărît prin Hotărîre de Guvern și nu prin lege, însă cetățeanul nu are mare lucru de făcut, calea judiciară fiind foarte dificilă“. În fraza cu pricina, mai corect era deși. E una din numeroasele abateri de la normele limbii române devenite curente. Altă abatere este acordul după înțeles. Frecvența abaterii cu pricina este atât de mare, încât exemplele dau buzna în limbajul public cotidian. Acordul după înțeles presupune un predicat la plural (ne)acordat cu un subiect colectiv la singular. Vorbitorul simte nevoia să considere că pluralul e necesar fiindcă subiectul implică nu numai o persoană, ci mai multe. De exemplu, o asociație, un partid sau o comunitate. O formă de dezacord este legată de subiecte de tipul fiecare. Predicatul cuvenit are formă de singular. Din păcate, vorbitorii folosesc pluralul.
Cel mai mult suferă, din cauza deteriorării folosirii limbii, vocabularul. Vorbitorul are tot mai rar proprietatea sensului cuvintelor. Expresia din cauza e confundată cu datorită. Puțini mai fac vreo diferență. Am ajuns să auzim că, grație unui accident, un individ și-a pierdut viața. Șansă e înlocuit mai peste tot de oportunitate. Despre un jucător de fotbal, aflăm că e oportunist. Eu știam că oportunist e cel care profită de ocazie în sens negativ. Pozitivarea sensului ține de o modă nouă. În fine, pronunția. Cine mai spune altfel decât șaptisprezece, cu i în loc de e?
Exemplele pot fi înmulțite la nesfârșit. Gravitatea fenomenului rămâne aceeași. Stricătorii de limbă sunt atât de mulți, încât limba română are puține șanse (da, șanse!) de supraviețuire. Nu mai e mult până când vom începe să vorbim o limbă surogat. Limba scriitorilor clasici va semăna, în urechile cititorilor (sic!) de astăzi, cu un idiom ininteligibil. Cu latina pe cale de dispariție din programa școlară (pardon, din curricula), ce să mai înțelegem din Pseudokynegetikos, splendida proză a lui Odobescu de acum aproape 150 de ani? Dar din Ion Ghica, marele prozator din același secol? Ei, de ce să-i mai citim pe Costache Negruzzi, pe Nicolae Bălcescu sau chiar pe Eminescu, a căror limbă a devenit al naibii de dificilă pentru noi?
Pe vremuri eram convins că mulți copii vorbesc, nu ca profesorii lor de română, ci ca părinții sau bunicii care-i creșteau. Dezacordul între predicat și subiect (și nu invers, cum spun unii!) era monedă curentă. Astăzi nu mai sunt la fel de sigur că nu școala, ci familia poartă vina greșelilor de vocabular sau de gramatică. Nu cred că mulți elevi vor da un răspuns corect la întrebarea: ce greșeli aparțin uneia sau alteia din aceste categorii. Ce ar fi dacă ne-am referi și la absența studiului gramaticii în liceu? Cât despre studiul retoricii, ce ar mai fi de zis?
Concluzia cea mai simplă este că vom continua să vorbim la fel de prost.