Duc o viață complet diferită de cea pe care mi-am dorit-o. Parcă un zeu beat, dornic să se amuze, m-a extras din viața mea în care credeam că sunt instalat definitiv și m-a aruncat în viața altcuiva. Ce caut eu aici unde mă aflu acum? Cine sunt acești oameni care mă înconjoară? De ce fac și eu, ca o maimuță, ce fac ei?
Nu intra în vederile mele să mă căsătoresc vreodată. Și iată-mă căsătorit! Nu contează că soția mea e un om ales și că o iubesc. Când te căsătorești îți duci dragostea la groapa de gunoi.
Nu voiam să am o casă. Și iată că am! O mare parte din zi, în loc să citesc și să scriu, repar încuietori și înlocuiesc becuri arse, achit facturi la gaz metan și lumină, plătesc impozite și asigurări. Iar eu visam să locuiesc ca Eminescu într-o cameră închiriată sau ca Emil Cioran într-o mansardă…
Nu doream să am o mașină. Și totuși am. Îi schimb periodic uleiul, filtrul de aer și plăcuțele de frână.
Eram hotărât să nu mă amestec în veșnicele dispute dintre oameni, „muști de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul“, să nu fac politică. Dar am făcut toată viața și fac și acum, scriind articole inutile și luând parte la discuții interminabile care nu rezolvă nimic.
Nu mă recunosc în modul în care trăiesc. Ce s-a întâmplat cu mine? Am descoperit frumusețea fără egal a literaturii încă de la șase ani, iar la nouă ani am hotărât că toată viața nu voi face decât să citesc și să scriu. Și nici până în ziua de azi nu mi-am schimbat hotărârea. Dar mi-au schimbat-o perfid, prin cele mai neașteptate mijloace și printr-o presiune permanentă, împrejurările. Așa se face că nu sunt, cum mi-am dorit, întrutotul scriitor. Sunt doar într-o măsură scriitor.
În timpul studenției am făcut o tentativă (eșuată) să mă castrez, tocmai pentru ca pasiunea pentru literatură să nu-mi fie perturbată de nicio altă pasiune. Apoi, după trecerea câtorva ani, m-am gândit la altă soluție. Am explicat, într-un interviu, că m-aș bucura să rămân fără ambele picioare ca să am un pretext să stau acasă și să mă dedic literaturii. Ca o ironie a sorții această dorință macabră era gata-gata să mi se împlinească acum, la bătrânețe, din cauza diabetului. Picioarele mi-au fost salvate în ultimul moment, dar tot sunt netransportabil (mă târăsc cu ajutorul unui cadru metalic prin propria mea livadă). S-ar părea că în sfârșit, stând acasă, nu fac decât să citesc și să scriu. În realitate, duc o agitată viață socială împotriva dorinței mele. Au venit să mă vadă, într-un an și ceva, optsprezece medici și patru asistente medicale, unii ca să mă stoarcă de bani, alții ca să se fotografieze cu mine.
Întorc timpul înapoi până la punctul de pornire și îmi derulez rapid biografia de acolo și până în ziua de azi, încercând să aflu când anume am cedat. Răspunsul este: mereu. Câte puțin, dar mereu. Îmi răsună în minte rugămințile și somațiile celor din jur, imens bruiaj împotriva căruia n-am putut să mă apăr, pentru că am o infirmitate: sunt sentimental.
Te rog frumos să vii la botez, e primul meu copil!
Ți-am cumpărat un televizor. Cum să nu te uiți la televizor?! Dar ce, trăim în pădure?
Trebuie să te razi. Nu poți să mergi într-o vizită neras.
De ce refuzi să te duci în Germania? Hai, du-te, fă-o pentru mine, am nevoie de un medicament care nu se găsește decât acolo.
Las la tine copilul câteva ore. N-am cui să-l las, salvează-mă, trebuie să fiu undeva urgent.
Semnează și tu memoriul ăsta! Am nevoie de numele tău.
Scrie-mi o prefață, oricât de scurtă! Nu-ți ia decât o jumătate de oră.
Etc.
Și așa m-am trezit în viața mea de acum, pe care nu mi-am dorit-o și care nu mi se potrivește.
În fiecare dimineață, încă somnoros, mă uit în oglindă și mă simt derutat. Într-adevăr, sunt eu, dar ce caut eu aici? Ce e cu această spumă de ras importată din Franța? Ale cui sunt vocile celor care mă cheamă la masă? Pentru cine răsună, în toată casa, buletinul de știri de la un televizor cu sonorul dat la maximum? De ce mă așteaptă, pe spătarul unui scaun, un costum proaspăt călcat și o cravată care îmi va strânge toată ziua gâtul până când mi se vor umfla venele? De ce o să mă duc într-un loc în care n-am niciun chef să mă duc?