Cristian Pătrășconiu: Cum ați ieșit din Ieud?
Ioan Es. Pop: În vara-toamna anului 1989, am părăsit comuna Ieud, din județul Maramureș, unde fusesem profesor de limba și literatura română vreme de șase ani. Luasem o hotărâre care altora le-ar fi dat frisoane: să îmi abandonez profesia și să plec la București, unde mă aștepta o frumoasă carieră de muncitor necalificat la Casa Poporului. Cu banii strânși în vacanța de vară din 1989, am pornit spre Capitală. M-a dus cu mașina proprie cântărețul Ștefan Hrușcă, ieudean de felul său. M-a lăsat într-un București pe care nu-l cunoșteam și nu-l înțelegeam. Aduceam cu mine câteva kilograme de manuscrise și cam atât. Pentru ele renunțasem la calitatea de profesor, hotărât să mă (re)inventez. Iar Bucureștiul mă ademenise cu amăgirea că aici voi putea să fiu recunoscut ca scriitor. Dădusem profesia pe vocație. Ajunsesem în cetatea scriitorilor. Eram un nimeni, dar scrisesem câteva poezii dătătoare de speranță. Geografic, Ieudul rămăsese în urmă, dar avea să reapară în viața mea câțiva ani mai târziu, când mi-a livrat titlul primului meu volum: Ieudul fără ieșire. Ieudul fizic cedase locul Ieudului metafizic.
Cum nu ați ieșit din Ieud?
Din acest al doilea Ieud nu ieșisem. Obișnuiam să sugerez că din el nici nu se poate ieși, căci „fără margini este ieudul și fără ieșire“. Cineva a spus, la apariția cărții, că „Ieud“ trimite cu gândul la „Iad“. O potrivire întâmplătoare, dar ce potrivire!
Ce e acest „Es“ din numele dvs întreg? E o poveste lungă sau o poveste simplă a acestor două litere?
Și Ioan, și Pop sunt niște nume aproape fără rezonanță, motiv pentru care am decis să le adaug acest „Es.“, care oferă numelui un pic de mister fără a-l altera prea mult. Ani la rând, am evitat să spun ce-i cu „Es.“, întrucât explicația e cu totul nepoetică. Am preluat inițiala de la prenumele tatălui, Simion, am transcris-o fonetic și am plasat-o între Ioan și Pop. A fost o alegere destul de inspirată.
Mai sunt pentru dumneavoastră scriitorii niște „zei“ – cum spuneați că erau cândva?
Mi-am sacrificat profesia pentru a ajunge în preajma lor. Între timp, zeii au coborât pe Pământ, unii au dat mâna cu mine, alții mi-au vorbit, câțiva m-au lăsat să sper că pot fi ca ei. Sentimentul că scriitorii sunt mai degrabă niște nepământeni îmi dă târcoale și acum. Îi respect și îi admir. Mă emoționez de fiecare dată când îi întâlnesc.
E încurajator, tonic ce aflați/ce înțelegeți despre poezie pe măsură ce trec anii?
Nu știu dacă despre poezie aflăm mai multe odată cu trecerea timpului. Suntem oarecum stăpâni asupra ei doar atunci când suntem inspirați și ne lăsăm transfigurați de ea. Bătrânul Es. de astăzi, mai hârșit și mai puțin încordat decât tânărul Es. de acum treizeci de ani, duce dorul acelor vremuri și acelui poet plin de neliniști și cutremurat de revelații, visător cu ochii larg deschiși și puternic grație tocmai slăbiciunilor sale. Poezia m-a ferit de multe dintre răutățile acestei lumi și m-a încredințat de-a lungul anilor că am procedat corect atunci când am decis să nu mai fiu profesor și să devin scriitor.
A marcat decisiv zona dvs geografică natală poezia pe care ați scris-o? Sunteți, altfel spus, un maramureșan al poeziei? Dar un bucureștean al poeziei?
Sunt un maramureșean al poeziei doar în măsura în care Cristian Popescu, bunăoară, este un bucureștean al poeziei. Geografia definește poezia numai în măsura în care aceasta din urmă o sublimează pe cea dintâi. Când am ajuns în București, pe final de 1989, am scris ciclul de poeme „oltețului 15, camera 305“, care descrie Bucureștiul de atunci al marginalilor. Geografia s-a schimbat. Tonul poeziei, însă, nu în mod radical. Cumva, aici sunt un bucureștean al poeziei. Ca în multe alte poeme ulterioare, precum „pantelimon 113 bis“, „momfa“, „iov. Iova. iona. ion“. Ador să fiu același și mereu altul atunci când contextele se schimbă. În mine locuiește un explorator care face călătorii pe dinăuntru până unde nici cu gândul nu se poate gândi.
„Poezia – istoria celor învinși“. Formula vă aparține. O mențineți? E –și acum / și acum, pentru dumneavoastră – purtătoare de adevăr?
„Istoria este poezia învingătorilor, iar poezia – istoria celor învinși“. E adevărul meu poetic, care sugerează, nu impune un adevăr. De fapt, poezia nu impune adevăruri, ba chiar le relativizează pe cele existente.
Ce înseamnă a fi un învins?
A crește peste o rană. A crește, nu a scădea.
E complicată viața dumneavoastră – dvs având o relație atât de specială cu poezia?
Viața mea a fost foarte complicată, plină de spaime și decepții, cu dragoste puțină și cu destule umilințe. Mi-am transcris experiențele în poezie și aș zice că, odată exprimate, ele au devenit mai suportabile. Acum, am îmbătrânit și nu mai trăiesc cutremurările de pe vremuri. Evenimentele se repetă, clișeele se înmulțesc, versurile nu mai au nici ele vibrația inaugurală de pe vremuri. Am început să mă vindec și n-am ce face. Mă repet și n-am ce face. Am fost scris în amănunt și am ajuns o copie.
„viața se bea și moartea se uită“. Cum e posibil să (vă) vină un asemenea vers?
Prin 1990-1991, am locuit într-un cămin de nefamiliști din strada Oltețului, pus la dispoziția muncitorilor necalificați de la Trustul Carpați. Eram atât de sărac și atât de inspirat! Scriam cu înfrigurare, aveam viziuni, munceam, beam și scriam. Împărțeam camera cu alți trei învinși ai soartei, care în curând au devenit personaje ale poemului-ciclu „oltețului 15, camera 305“: Zoli, Hans și Mitru. Acest poem care deschide volumul ieudul fără ieșire conține și versurile citate de dumneavoastră: „aici, viața se bea și moartea se uită“. M-am cutremurat când l-am scris. A fost urmarea unei revelații. Iar viața mea de mai târziu s-a rotit în jurul lui.
E altceva, în tot ce ați scris dumneavoastră până acum, mai puternic, mai iconic, mai folcloric decât versul citat mai sus?
Știu eu? Am izbutit multe alte versuri iconice, dar acesta conține cea mai mare cantitate de existență.
Pentru a fi un poet bun, trebuie să bei?
În cazul meu, da. Alcoolul potențează, adâncește și abisalizează sentimentele grație cărora scriem. Prin camera lui obscură întrezărim viziuni și legăm lucruri aparent de neconectat. Însă nu toți poeții buni beau alcool. Din promoția mea, de exemplu, Daniel Bănulescu nu bea. Îi invidiez pe nebăutori, dar îi mulțumesc alcoolului că mi-a oferit atâtea revelații. Beau ca și cum aș scrie și scriu ca și cum aș bea. Sănătate curată și boală avansată…
A dat alcoolul lucruri (foarte) bune poeziei românești?
Fie și dacă mă gândesc doar la cartea Alcool a lui Ion Mureșan, răspunsul nu poate fi decât Da. Există un rafinament în băutură pe care poezia și-l însușește cu naturalețe și cu folos. N-am de gând să enumăr aici poeți și poezii care au glorificat alcoolul, dar aș spune că îi ador pe boemi și aparatele lor visătoare, născute din vraja sticlei.
Ați băut multă poezie? Ați fumat multă poezie?
Multă, da. În exces, uneori. Prin clasa a șasea am rămas repetent la limba și literatura română pentru că nu mă puteam opri din cititul cărților. Al celor pline de poezia vârstei. Nu și al celor din programa școlară. Sunt și azi elevul mutilat care nu poate trece în clasa a șaptea.
Scriați poezie de maturitate la tinerețe? Scrieți poezie de/pentru tinerețe acum, la maturitate?
Toată tinerețea, mi-am dorit să scriu ca un om matur. Pe la paisprezece ani, m-am avântat înspre proză, după ce am citit romanul Ion, de Liviu Rebreanu. Am și scris câteva pagini, toate foarte serioase, dar lipsa de experiență și de… maturitate m-a oprit să continuu. Cum însă eram un cititor pasionat de romane polițiste și de aventuri, mi-am încercat mâna și acolo. Tot n-a mers. Abia apoi m-am contaminat de poezie și pe la 16 ani devenisem un harnic imitator al lui Eminescu, pe care îl comentam cu poetul George Achim în după-amiezile și weekendurile acelor ani de liceu. George citise enorm, așa că eu m-am înfruptat din plin din învățătura lui. Eram, din nou, cât se poate de serios. Începusem să mă uit tot mai des în oglindă, să văd dacă nu cumva fruntea mea s-a mai înălțat, ca să se asemene cu cea a lui Eminescu. Am trimis revistei „Limba română“, destinată elevilor, un grupaj de scurte poezii aproape tragice, iar cei de acolo au sesizat nota lor gravă, parcă prea gravă pentru vârsta autorului, spuneau.
După Eminescu, a venit Blaga. Mulți ani după îmbăierea în poezia și teatrul lui, imitându-l cu tot mai multă fervoare, am conchis că sunt și voi rămâne un poet blagian. Lui Blaga i s-au alăturat apoi Tudor Arghezi, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu, iar în facultate – T. S. Eliot, Garcia Lorca și toți poeții europeni și americani/sud-americani pe care i-am putut „fura“ de prin antologii. Pe la treizeci de ani, am devenit și nițel ludic, sub influența poeților de la Cenaclul de Luni. De la ludic la a scrie literatură pentru tineri nu mai era decât un pas, dar eu nu l-am făcut. Toată literatura e tânără când e proaspătă. Pe Don Quijote îl savuram la 16 ani.
Cum vă uitați la cărțile dumneavoastră?
N-o privilegiez pe niciuna, nu mă dezic de niciuna. Toate m-au ajutat la creșterea de sine. Dacă mi-ar fi luate, aș fi nimeni. Ele sunt palatele mele, limuzinele mele, iahturile mele, giuvaierurile mele – toată averea mea pământească și mai mult decât atât. Ele sunt eu și mica mea mea postumitate.
Cum vă raportați la ele? Mulțumit, foarte mulțumit, nemulțumit, nedumerit?
Mulțumit chiar și de cele căzute în genunchi. Aș cita aici un fragment despre îngemănarea cărților cu viața: „Am avut în copilărie doi boi mari şi trişti, pe care i-am dus ani la rând la păşune şi lângă care am citit tot ce se putea citi acolo unde nu ţi se dădea nici timp, nici voie să citeşti. Erau atât de blânzi şi îngăduitori încât, de la o vreme, am început să cred că ascultă cititul meu mut. Când luna li se lăsa între coarne, îi coboram de pe dealuri cu amărăciunea că întunericul a întrerupt şi cititul, şi lunga noastră comuniune. Când scriu, scriu şi pentru ei: o parte dintre mustrările lor de critici fără grai mă urmăresc astăzi la fel ca ieri. Ştiau ei ce tac şi de ce.“
S-a schimbat pentru dumneavoastră percepția sau sentimentul a ceea ce este originar în funcție de sau privind la acesta prin lentila poeziei pe care o faceți în ultimii ani? E mai limpede, poate chiar mai accesibil ceea ce e originar? Fac aluzie, evident, în această întrebare compusă la o apreciere de-a dumneavoastră – la aceasta: „poezia e o perpetuă proiecție a prezentului în originar“.
…Dar și: „Poezia este permanenta actualizare a originarului.“ Însă „originarul“ e rodul intuiției, nu al cunoașterii. E o proiecție subiectivă, un „cuib“ al începuturilor în care depozităm tot ce gâlgâie de prospețime, de noutate, de energii creatoare. „Am nevoie de un nou început“ înseamnă, în această cheie, ceva de felul „Trebuie să provoc din nou originarul, să primesc ceva ce numai acolo există“. În volumul Fețe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop, am avansat încă o latură a acestei intuiții: „Când a apărut Iisus, toate simţurile se înfruntau, fiecare avea un zeu, iar omul era fie străin de toate, fie sclavul tuturor. Cu toate simţurile intacte, Iisus a redat simţul originar şi întregitor, ridicat din conflictul dintre ele, dar neaparţinându-le lor: al înălţimii şi al adâncimii în care se pot regăsi cu egală măsură. Acest simţ reuneşte văzul şi auzul, mirosul şi pipăitul, iar dacă purtătorul lui o face prin cuvânt, acesta nu e, pe cât posibil, scris: odată scris, cuvântul devine captiv, n-are sunet cât trebuie, nici aromă şi greutate, iar despicarea lui nu promite decât amurgul identităţii, care conţine în sine deopotrivă plinul şi golul, perspectiva şi retrospectiva. Stăm azi pe pragul unei mari schimbări de paradigmă: omul cuvântului îşi este total insuficient sieşi. Comunicarea sucombă în chiar momentul în care se produce. Cred că e pe cale să aibă loc reînvierea ori măcar reinventarea simţului totalizator.“
Scrieți (tot) mai greu?
Tot mai greu, tot mai greu, deși ar trebui s-o fac ceva mai ușor, ceva mai ușor.
Moare poezia în vremurile de astăzi?
Dacă acceptăm că poezia e conectată la originar, merită să acceptăm și că ea, deși e de aici și de acum, este, deopotrivă, din altă parte și dintotdeauna. Vorbesc de poezie în sensul cel mai larg, nu doar de cea care izvorăște de sub pana poeților. Și cred că ea s-a născut în timpuri imemoriale, odată cu rugăciunea, cu care a fost una până când poezia a început să se îndoiască, să cârtească, să se dezică de autoritate, să blesteme, să ia în deșert numele Creatorului. Poezia este mai liberă decât rugăciunea, dar nu s-a despărțit de ea, ci o însoțește/continuă în forme dintre cele mai neașteptate.
În alți termeni: ajută „spiritul timpului“ – cel pe care îl (re)simțim acum – poezia?
„Spiritul timpului“ aduce și poezia, ca pe toate cele care vor să se înnoiască, la timpul prezent. De asta vorbeam de permanenta actualizare a originarului.
Moare poezia vreodată?
Da, ea și moare, prin fenomenul de mutație a valorilor estetice, dar vedem și noi cu câtă prospețime renaște de la generație la generație. Chiar dacă-i dăm crezare lui E. Lovinescu, că „operele de artă ale trecutului nu pot fi înțelese decât prin raportare la epoca lor de producție“ și că, „odată cu scurgerea vremii, ele mentul inefabil, partea intimă a operei de artă, ce se adresează sensibilității, elementul de sugestie a limbii, fondul sufletesc, mistic, se anulează aproape cu desă vâr șire…“, totuși, când îi citim pe Homer, pe Dante, pe Goethe, parcă putem reconstitui, de nu chiar mirosi „parfumul împrăștiat“, grație unui organ de o mai mare acuitate decât cele care pot percepe doar prezentul… Și mai e, în cazul poeziei, ceva ce îi păstrează acesteia vigoarea: povestea.
Dar publicul pentru poezie? Cum îl vedeți? Cum e? Mai e?
Oho, da, mai este – și e uriaș, dacă-l punem la socoteală și pe cel care nu filtrează poezia, dar o citește. Nu sunt eu, însă, în stare să măsor dimensiunile acestui fenomen.
În cine aveți mai multă încredere în privința poeziei pe care o scrieți: în critica literară (implicit, în criticii literari) sau în publicul larg?
Cred în competența și autoritatea criticii literare, dar sunt măgulit și de opiniile „publicului larg“, care însumează, poate, câteva sute de persoane. Pe un autor care n-a fost validat de critică îl privești cu o anumită îndoială. De-a lungul anilor, am primit multe cărți pe care autori mediocri le recomandau ca pietre de hotar. Cunosc bine fenomenul. Din păcate, autorii de felul acesta nu citesc poezie adevărată. Sunt o sumedenie de găști în care lecturile se limitează la scrierile membrilor de grup și apar enorm de multe cărți fără „aviz de funcționare“. Care ar trebui să vină din partea criticilor literari.
Cum vă părăsește poezia?
Acolo unde certitudinile lipsesc, se instalează imediat poezia. Când sunt prea multe certitudini, poezia se retrage. Să nu credeți că eu mă scald în certitudini, dar poate că sunt și alte cauze pentru care ea întârzie să mai apară. Da, mai am inocență, mai am mirări, mai am neliniști și nostalgii, dar ele nu și-au dat încă mâna pentru a-mi porunci să trec la treabă.
Cum vine poezia la dumneavoastră?
Ca un parfum, atunci când mai vine. Ca o adiere. În clipa în care își face simțită prezența, iubesc mai intens, devin mai activ, iert mai ușor și mă simt mai puternic. Este multă efervescență în preajma momentului când ea bate la ușă. Mă simt ba un om dăruit cu de toate, ba un sihastru cu toată credința la el.
Dacă poezia ar fi un templu sau o biserică sau o catedrală – să ne imaginăm măcar aceasta! –, unde v-ar face plăcere să fiți, unde v-ați simți în siguranță să fiți? În acest templu, în această biserică, în această catedrală…
La o anumită vârstă, am fost și eu tentat să asociez poezia cu un lăcaș de cult, dar, după ce puseurile mele mistice s-au potolit, am putut gândi poezia fără a o sanctifica. Și cel care se roagă, și cel care înjură, și cel care își reneagă idealurile, și cel de nemântuit – toți încap în această cocioabă a cărei antenă este conectată la noosferă sau poate chiar la o altă realitate.