În principiu dialogurile cu scriitorii sunt în măsură a atinge două obiective. Pe de o parte să surprindă în tușe caracteristice personalitatea celor intervievați, pe de alta să arunce o lumină asupra contextului cultural și nu numai în care au loc. Evident un rol decisiv îl deține calitatea întrebărilor care trebuie să fie bine țintite, posedînd flerul apt a crea, dacă e posibil, o comunicare empatică între cei doi convorbitori. Trăsături ilustrate în mare măsură de dialogurile întrunite în volum de către criticul Nicolae Oprea, care vede pe bună dreptate în natura speței „formula cea mai dinamică din istoria unei literaturi. Odată cu trecerea timpului convorbirile literare devin adevărate tezaure de informații inedite despre viața și opera scriitorilor, din care se înfruptă istoricii și criticii literari în sintezele lor“. Nu o dată opinii remarcabile prin franchețea lor dau gust textelor în cauză. Să urmărim cîteva. Cornel Regman, de pildă, după ce veștejește cum era și de așteptat „direcția dezgustător-agresivă imprimată «Săptămînii», regretă faptul că Marin Preda, „om al cîmpiei dunărene și al străzii bucureștene, nu «priza» pe ardeleni“. Exigența egotică a romancierului iscă alerta acestuia „că un neautorizat (eu, adică, eliberarea autorizației fiind o prerogativă a autorului!) va scrie despre cartea sa în «Viața Româneasc㻓. Rezultatul se lasă cu o bizară condiționare. „cronica l-a nemulțumit profund, drept care a și emis o teorie despre cărțile importante asupra cărora n-ar avea voie să se pronunțe defavorabil criticii“. Venind vorba de Clujul anilor ‘50, „cînd un veritabil val de tineri intelectuali români au fost nevoiți să se rupă de matca formatoare“, (inclusiv, din păcate și subsemnatul!), e menționat drept „victimă“ și redactorul-șef al revistei „Steaua“: „Drept încoronare, ironia a făcut ca și persecutorul unora dintre cei persecutați – l-am numit pe A. E. Baconsky – să fie obligat, prin 1959, să-și schimbe orașul, urmare a intrigilor și zelului stalinist al «organelor»“. E drept că l-a schimbat cu… Capitala. I. Negoițescu amintește cu nostalgie mediul formației generației sale, cel al Cercului literar sibian, cu „aspirații cultural-pragmatice sortite eșecului – datorită istoriei severe desigur, însă și fragilității oricărui demers uman“, dar și împrejurarea tîrzie că pe supraviețuitorii săi „îi despart azi nu numai spațiul și preocupările strict individualizate, ci și – uneori – mentalitatea lor diferențiată“. Nu mai puțin melancolică ni se prezintă dispoziția sa de exilat: „Asumată, condiția de exilat presupune nu numai o situație obiectivă, ci și o mentalitate ce se formează prin durată, un ethos care determină hotărîrea celui ce se exilează și totodată îi impune obligații născute din această hotărîre. Iată de ce întoarcerea din exil nu este un fapt mai puțin semnificativ decît plecarea în exil“. Alexandru George își explică debutul tardiv în termeni ce par a avea o satisfăcătoare acoperire: „eu nu am înțeles să fac nici o concesie nu numai sloganelor comunismului, dar nici «ideologiei» lui (măcar implicite). Am debutat la sfîrșitul perioadei dezghețului care a început la mijlocul deceniului VII și a ținut chiar și după «tezele din iulie 1971», cînd o rezistență puternică a scriitorilor a împiedicat aplicarea acestora. (…) Atunci D. Popescu a ordonat oprirea tuturor cărților și «recitirea» lor în funcție de noile directive. Din fericire eu eram prea obscur pentru a atrage atenția cenzorilor și am scăpat necitit“. Ion Pop deplînge un episod legat de revista „Echinox“, chiar la începuturile sale: „După această primă apariție au apărut însă și primele necazuri ce arătau cît de relativ și fragil era pomenitul «dezgheț» ideologic. Mai exact este vorba despre «scandalul» provocat de tipărirea pe mai bine de două pagini de revistă a eseului lui Martin Heidegger, Ce este filosofia? (tradus de Radu Mihai), apreciat de «organele vigilente» drept o gravă eroare ideologică de unde și amenințările cu desființarea“. Cnutul ideologic veghea permanent asupra publicațiilor. După cum cîteva decepții ale criticului formulate în 1994 nu și-au pierdut defel actualitatea: „Situația precară a revistelor de cultură o văd cu îngrijorare și cu o mare tristețe (…) Oricît de auster, un buget național nu-și poate permite să acorde spațiului celui mai viu al dialogului cultural un procent atît de scandalos de nesemnificativ. Cultura costă, e lucru cert, dar și mai costisitoare – o vedem zilnic – e incultura, cu ceea ce decurge din ea: brutalitate, intoleranță, dispreț pentru valorile adevărate, încurajare a «spiritului primar agresiv», în noi variante“. Dumitru Țepeneag subliniază semnificația „grupului oniric“. „Unii afirmă că ar fi fost singurul curent literar care s-a format în țările din Est în anii comunismului. Eu cred că a avut și o importanță politică mai mare decît se spune acum cînd, pentru mulți, contestația din România începe abia în 1977.“ Mircea Horia Simionescu care n-a fost chiar „basma curată“ speculează cu propria-i subtilitate comportamentală: „Încrezător în arta mea, aș fi putut face concesii, nu le-am făcut, din simplul motiv că aveam stofă pentru… (Aș minți dacă m-aș lăuda că nu le-aș fi făcut). (…) Din mijlocul aparatului constrîngător, am inventat un joc rafinat cu puterea (nu era, cum se crede, monolită) în urma căruia m-am ales cu o experiență pentru o sută de cărți“. Iar Florin Mugur menționează cu haz amar motivul pentru care a fost prejudiciat un volum al său intitulat Viețile poeților: „Nefericit titlul ăsta, Schițe despre fericire. Trebuie să știți că se numea Viețile poeților și a fost respins – titlul – pentru că s-a socotit că era o aluzie la Viețile sfinților“. Pentru a urma în aceeași cheie încă o confesiune: „O viață întreagă mi-am petrecut-o în doi: eu și cu microfonul care știam că este ascuns, fie în telefon, fie în tavan, fie nicăieri, că se putea și asta. Acum, iată că împreună cu d-voastră ne petrecem, de trei ore, o viață în trei, (…) o conversație în trei în care rolul principal îl are din nou microfonul“. Cartea lui Nicolae Oprea se citește cu un neslăbit interes.