Cunosc puțini scriitori de astăzi cu o personalitate dublă atît de tranșantă, fiecare veritabilă, chiar strălucită, precum aceea a lui Ioan T. Morar. Prima a devenit un personaj public seducător. Mulți nu doar că îl admiră, ci îi cerșesc, pur și simplu, prestația de mim, în special cea de mim politic. Dar și de inspirat parodist al unor texte celebre și sacrosancte pentru mulți prin sfințirea lor, prin repetarea lor patetică, publică. Mai ales cele de dinainte de 1989; dar abundă acum cele de astăzi. Formula a fost aceea a instituției de umor adevărat al „Divertisului“. Sau cea în publicistica umoristică, ironică sub specia, la noi atît de înfloritoare, a parodiei de la „Academia Cațavencu“ al cărei membru fondator este Ioan T. Morar .
Mult mai puțini sînt însă cei care-l știu și-l frecventează pe poetul, prozatorul și publicistul din revistele de cultură, cel aproape omonim (îi desparte doar majuscula T). Ioan T. Morar are șase cărți de poezie, jumătate premiate de Uniunea Scriitorilor, tot cam atîtea de proză, la fel de bine primite. Între cele două ipostaze ale aceluiași autor pare deschisă, totuși, o prăpastie de netrecut. De o parte, mimul hîtru și inepuizabil, năstrușnic, cu un umor slobod la gură și gînd, de cealaltă, un scriitor grav, cu idei adevărate, nu doar mimate, ba, mai mult, nu o dată melancolic, să nu spun dramatic. În paranteză fie spus, ipostaza publică cuceritoare de mim o sabotează continuu pe aceea de poet grav, să zicem. De fiecare dată poetul însă renaște din cenușă, și mai proaspăt, și mai orgolios, și mai discret. Așa că nu-i de mirare să vedem preferința autorului pentru a doua lui semnătură, Ioan T. Morar, nu Ioan Morar, deși n-aș băga mîna în foc că-i displace prima. E o formă de a se îmbrăca de duminică, de sărbătoare.
Poezia lui Ioan T. Morar (Cînd plouă mă numesc altfel, Editura „Baroque Books and Arts“, 2021, ilustrații, Octavian Mardale, ediție îngrijită de Cristian Pătrășconiu, p. 145), e una ceremonios-ritualică, cu gustul, deloc ascuns, al calofiliei în stil. Fiecare poem este o celebrare pe un fond temporal suspendat, adică exclusiv cultural: nu istoric, nu social, nu politic, nici măcar biografic. Poemul e un alambic care distilează la temperaturi înalte, prin evaporare, faptele, și le condensează la rece: „Mă îmbăt cu toate identitățile mele de-odată//Stau la masă cu numele meu de țigan/ În bodega de peste drum/ îi lipesc bancnota pe frunte/ și-i spun cîntă-mi ceva frivol (…) Mă sting cu toate identitățile mele de odată//Ne crestăm la încheietură/ Frați de cruce vom fi/ Român transilvănean/ amestecîndu-mă cu / Sîngele meu unguresc/ De acum două generații/ Venit călare la nunta unei bunici// Cum să-ncăpem într-un singur drapel?(…) (Altera pars, p. 18). În fața provocărilor existenței inevitabile, fiecare pare un cobai, cu atît mai mult poetul care are acces la cuvînt: „La început am fost un cobai/ pe care/ mi-au încercat viața// (mi s-a spus mai tîrziu)/ în inima de șoarece au fost încărcate/ toate sentimentele/ apoi lacrimile salvate dintr-un transplant/ au izbucnit/ în laborator ca/ și cînd/ ar fi fost ale mele//și am plîns ca un cobai al conștiinței (…)“ (Cobaiul, pp. 26-27).
Așadar, autorul are disponibilitatea inepuizabilă a metamorfozei, iar cunoașterea lumii este, de fiecare dată, neprețuită tocmai prin puterea continuă de adaptare la ea, căci „lumina e un vers care a reușit“, iar „Paradisul e alcătuit din cărțile necitite/ știu/ o încăpere în care nu a dansat nimeni// Paradisul e o bibliotecă/ vizavi de o cafenea“ (De ce sînt literele negre, pp. 46-47).
Tehnica poetică a insertului cu citate imaginare sfîrșește ea însăși în a produce o apoftegmă sau o metaforă pură: „Vulturul se odihnește/ pe un stîlp de aer/ și/ privește jos/ pe tăpșanul însorit/ ultimele mișcări/ pe care le face hrana lui:/un șoarece care nu va/ ști niciodată/ că a sfîrșit/ într-o groapă cu aripi“ (Lanț trofic, p. 72). Superb.